MEDITAŢII

Iar după Crăciun?
- 30 ianuarie 2012 -

La Crăciun am sărbătorit venirea lui Isus în lume. Cuvântul întrupat Se coboară până într-atât încât să ia chipul unui copil fără glas (In-fans Verbum). Această tăcere este plină de înţeles, dar o faţetă a mesajului implicit pe care ea îl conţine ar putea fi cuvintele pe care Isus le va spune când Se desparte de învăţăcei, înainte să Se înalţe: "Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Mt 28, 20).

Ne-am pregătit patruzeci de zile pentru sosirea Lui (lat. adventus), dar oare ce se întâmplă după 25 decembrie cu Isus cel tocmai sosit în vieţile noastre? Într-o predică din 13 decembrie 1964, Părintele Joseph Ratzinger îşi invita ascultătorii să privească "întreaga realitate a Adventului, care nu este o reprezentare sacră, ci realitatea existenţei noastre creştine" (v. J. Ratzinger, Tempo di Avvento, Brescia: Queriniana, 2005).

De ce a venit Isus în lume? Ca să ne readucă la viaţă, dându-Şi-o pe a Sa drept răscumpărare pentru noi. Iar un asemenea gest nu putea veni decât dintr-o iubire a cărei profunzime suntem chemaţi să o descoperim zilnic.

Iubirea adevărată nu se opreşte la un sentiment, ci se traduce în faptă concretă. Aceasta este modalitatea prin care arătăm prezenţa, sau, vai, absenţa lui Isus din inimile noastre. "Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unii pe alţii, după cum v-am iubit pe voi; nimeni nu are iubire mai mare ca aceasta, ca să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (Io 15, 12-13). De aceea, ce bine scria Părintele Ratzinger în predica din 15 decembrie 1964 că "a fi creştini înseamnă a avea iubire"!

În exerciţiul cotidian al iubirii aproapelui, mai ales atunci când dăm de greu, adesea ne întrebăm de ce să-l iubim pe cel de lângă noi, cu atâtea imperfecţiuni, defecte, chiar păcate. Ispita este să ne calibrăm iubirea după meritele celuilalt, iar dacă aproapele nu are suficiente merite în ochii noştri, să i-o retragem.

Părintele Ratzinger continuă: "Iar Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem deosebit de buni, deosebit de virtuoşi, deosebit de merituoşi, pentru că i-am fi de folos în vreun fel ori chiar necesari; ne iubeşte nu pentru că noi suntem buni, ci pentru că El e bun."

Primul pas, aşadar, în iubirea aproapelui este să nu ne luăm pe noi drept etalon, ci pe Dumnezeu. Motivul? Noi suntem limitaţi, nu doar de spaţiu şi timp, ci şi de propriile noastre imperfecţiuni, defecte şi păcate. Dacă iubim după măsura omenească, iubirea noastră va fi inevitabil limitată.

Dar care este atunci modelul de urmat? "Vă spun că dacă dreptatea voastră nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5, 20). Părintele Ratzinger arată că verbul folosit aici în original (gr. perisseuein) înseamnă "a deborda, a se revărsa".

Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi nu se încurcă în meschine calcule, ci se revarsă generoasă peste toţi. Venirea lui Isus în lume depăşeşte orice închipuire, orice merit ori măsură, căci a venit pentru ca să ne răs-cumpere pe toţi, începând de la strămoşul Adam, cu revărsarea sângelui Său. Aceasta este măsura lipsită de măsură pe care suntem chemaţi să o urmăm, bizuindu-ne nu pe slabele noastre puteri, ci pe iubirea Lui mereu prezentă.

Andrei Goţia