MEDITAŢII

Pentru ce Te iubesc?
- 10 ianuarie 2012 -

Despre creştinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: "Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Isus Cristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă 'Duminică', ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din 'memoriile apostolilor' şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se opreşte cel ce citeşte, cel ce prezidează ţine o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârşim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul şi apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulţumeşte lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin" (fragment din "Apologetica", Iustin Martirul).

Şi încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometaţi în arenele romane, unde îşi aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând şi binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forţa? Unde, în corpul acesta limitat şi în mintea supusă limitărilor de orice fel, se năştea în creştinii de demult curajul trăirii la maximum? Vieţile noastre nu cunosc nici pe departe greutăţile lor şi, totuşi, existenţa ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credinţa noastră, dincolo de frecuşurile inerente şi pasagere, are libertatea pentru care mulţi au luptat şi nu puţini au adormit; şi totuşi, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Şi sunt grele întocmai pentru că par uşoare şi pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înşine, pentru a le birui.

Preaiubiţilor, aici văd eu secretul victoriei creştinilor din Biserica Primară: trăirea cu Domnul Isus. Ei aveau câteva scrieri despre Cristos, dar Îl cunoşteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puţin Îl cunoaştem. Ei aveau peşteri reci unde se închinau, însă ruga şi cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi îngheţate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuşi atât de lipsiţi! Activismul creştin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei şederii în prezenţa Domnului. E mai uşor să acţionezi, decât să asculţi. E mai uşor să vorbeşti tu, decât să-L laşi pe El să vorbească. E mai uşoară fuga decât frângerea.

Printre multe citate dragi mie, se numără şi acesta: "Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci te iubesc pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine" (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declaraţie de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică şi nouă, creştinilor. Cutia de rezonanţă a dragostei lui Dumnezeu trece prin inimile noastre. Stând în prezenţa Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, şi chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest "cu noi" e de-a pururi "tributul" voinţei libere cu care am fost creaţi. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândeţea. Când suntem cu oameni duhovniceşti, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieţii spirituale. Iar marile transformări survin în vieţile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc aşa cum suntem şi, totuşi, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!

Scriitorul şi pastorul reformat Ferenc Visky spunea: "uluitor este faptul că omul încearcă să-L ţină în robie chiar şi pe Dumnezeu". Adesea şi "dragostea" noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunşi de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Şi-atunci nu-L mai iubim pentru că "face", ci-L iubim pentru că "este". Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că "este", ci Îl iubim pentru că începem şi noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El şi cu noi ne unim într-atât încât nu mai ştim care-i unul, care-i celălalt, găsim şi răspuns întrebării: "Pentru ce Te iubesc, Doamne?", găsim şi întristare că n-am ştiut din vreme să răspundem Iubirii iubind.

Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. - Psalmul 18 (17)

Andrei Pătrîncă