MEDITAŢII

"Foc am venit să aduc..."
- 25 octombrie 2011 -

"Îndrăzniţi să fiţi sfinţi arzători, în ai căror ochi şi inimi străluceşte iubirea lui Cristos şi care, în această lume, duc lumină lumii." Cine mai îndrăzneşte, într-o lume atât de ticăloşită, în care motivele de speranţă par zi de zi tot mai puţine, să rostească un astfel de îndemn? Nimeni altul decât Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, într-o chemare adresată tinerilor adunaţi la Freiburg în 24 septembrie a.c.

Lumea de azi îi îndeamnă pe tineri să se "bucure de viaţă", să nu-şi refuze nimic, să trăiască într-o goană nebună după "plăcere" - recunoaşteţi limbajul reclamelor care ne inundă din toate părţile? Logic ar trebui ca tinerii care urmează aceste sugestii să fie tot mai fericiţi şi mai împliniţi, dar parcă niciodată n-au fost mai debusolaţi şi mai disperaţi tinerii decât în zilele noastre când mulţi, prea mulţi, îşi pun capăt zilelor.

Sub pretextul de a oferi libertatea, lumea îi ispiteşte pe tineri să nu aibă alt punct de referinţă decât propriul eu: "doar eu am dreptate, mie mi se cuvin toate, eu trebuie să fiu ascultat primul, etc." Dar un astfel de program de viaţă, chiar dacă, pe termen scurt, poate părea raiul pe pământ, conduce, paradoxal dar cu paşi siguri, la plictisire şi chiar la sufocare interioară, căci este în noi o chemare spre alte zări decât orizontul inevitabil limitat al propriilor capricii.

Este ceea ce descoperă meteorologul Phil Connors (interpretat magistral de Bill Murray) în filmul Ziua marmotei (Groundhog day, 1993): când, în mod inexplicabil, ajunge să retrăiască, în mod repetat, aceeaşi zi, la început caută să-şi satisfacă toate poftele (mâncare, bani, aventuri amoroase); dar ziua continuă să se repete, iar la un moment dat toate plăcerile, repetate la nesfârşit, ajung să-l sufoce; singura scăpare din acest cerc vicios i se pare să-şi ia viaţa, aşa că se sinucide, zi de zi, în diferite feluri. Dar, odată ajuns la acest sfârşit - în mod simbolic moartea "omului vechi" -, descoperă alte plăceri, care îl scot din egoismul lui feroce şi care, cum n-ar fi crezut, nu-l plictisesc, ci-i dau o împlinire nemaiîntâlnită până atunci: are grijă de un bătrân vagabond, le schimbă unor bătrâne roata la maşină, îl salvează pe un copil care cade dintr-un copac; învaţă să cânte la pian, să sculpteze, descoperă noi autori. Când, la fel de inexplicabil după cum începuse, ciclul aceleiaşi zile se întrerupe, Phil Connors este un alt om: capabil să iasă din sine şi să iubească.

Chemarea Sf. Părinte este tocmai spre acel orizont nebănuit care se întrezăreşte când omul încetează să mai fie absorbit de propria-i importanţă: o lume în care omul este fericit nu pentru că este în centrul ei, ci pentru că Îl cunoaşte şi se descoperă iubit de către Cel Care este adevăratul ei Centru. Această prietenie dintre om şi Creatorul lui se numeşte sfinţenie.

Dar nu o sfinţenie a culmilor ascezei, de admirat, însă imposibil de urmat, ci o relaţie intensă, exigentă, care se trăieşte zi de zi. Sf. Părinte continuă: "Dragi prieteni, pe Cristos nu îl interesează atâta de câte ori în viaţă şovăiţi şi cădeţi, ci mai degrabă de câte ori, cu ajutorul Său, vă ridicaţi din nou. Nu cere acţiuni extraordinare, ci doreşte ca lumina Sa să strălucească în voi. Nu vă cheamă pentru că sunteţi buni şi desăvârşiţi, ci pentru că El este bun şi doreşte să vă facă prietenii Săi. Da, voi sunteţi lumina lumii pentru că Isus este lumina voastră. Voi sunteţi creştini nu pentru că realizaţi lucruri deosebite şi extraordinare, ci pentru că El, Cristos, este viaţa voastră, a noastră. Voi sunteţi sfinţi, noi suntem sfinţi, dacă lăsăm să lucreze Harul Său în noi".

Să ne lăsăm şi noi, tineri de toate vârstele, înflăcăraţi şi consumaţi de lumina Lui, iar întunericul se va împuţina!

Andrei Goţia