Reflecția săptămânii
Răbdare și valoare
- 10 octombrie 2011 -
Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă și umezită periodic se scoate pe un țol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăță de impurități trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna, etc. Și acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omițând că e o mare concentrare și o enormă muncă în olărit. Dar prețul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira și la a achiziționa aceste "bijuterii" realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă și-n care nu găsești aparent niciun defect de construcție sau de decorare exterioară. Și acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.
Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la "fast-food", plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul sosește în fața blocului, la puțină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicație făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului 2012, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puțin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem așteptări instant de la toate aspectele vieții. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiați nouă care cad în aceleași patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunțăm la a mai crede în vindecarea și sfințirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăși că suntem la fel de vulnerabili în fața păcatului ca odinioară. Am devenit pretențioși cu privire la viață și de-ndată ce ea nu ne împlinește instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare sau adicții.
"De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?". "De ce Dumnezeu lipsește atunci când am mai mare nevoie de El?". "De ce mamei îi place să-i controleze pe ceilalți, deși merge la biserică și-L cunoaște pe Cristos?". "De ce partenerul de viață, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?". "De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?" Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre și care zămislesc în noi suferințele cele mai adânci ale lăuntrului. Viețile sfinților ne conferă, alături de Cuvântul Scripturii, răspunsuri. Iată, de pildă, exemplul Sfintei Tereza celei mici. Sfânta Tereza de Lisieux a avut o viață plină de dureri. La patru ani, îi moare mama. Se îmbolnăvește foarte grav și apoi e vindecată miraculos în ziua de Rusalii. Îi moare tatăl. Se îmbolnăvește de tuberculoză. Aceeași care capătă din partea Domnului Isus un har special printr-o întâlnire personală și supranaturală cu El, în noaptea vieții ei are să afirme: "Și acum, dintr-o dată, ceața ce mă înconjoară a devenit mai deasă ca oricând; ea coboară adânc în sufletul meu și îl învăluie". Și noi traversăm diverse ipostaze existențiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și nu ne e teamă nici de mulțimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperați, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte amenințată de lucrarea sa. Astăzi ne simțim părăsiți de Dumnezeu, ca Naomi după moartea fiilor, pentru ca mâine să fim găsiți, tocmai prin prisma dureroaselor întâmplări, parte a planului de mântuire al lui Dumnezeu prin Domnul Cristos.
Scumpi prieteni, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din țărână și ne-a dat suflare de viață. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau și-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieților noastre - după Ps. 139 (138). El ne măsoară fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viață nouă prin Domnul Isus. El ne vorbește printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din viețile noastre nu e în afara științei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie și pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorință mai presus decât năzuințele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăției. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El și răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinților sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieși un vas cu valoare eternă.
"Cerul meu este de a-I zâmbi acestui Dumnezeu pe care-L ador atunci când El se ascunde pentru a pune la încercare credința mea" (Istoria unui suflet, Tereza de Lisieux).
Andrei Pătrîncă