MEDITAŢII

Răbdare şi valoare
- 10 octombrie 2011 -

Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă şi umezită periodic se scoate pe un ţol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăţă de impurităţi trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna, etc. Şi acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omiţând că e o mare concentrare şi o enormă muncă în olărit. Dar preţul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira şi la a achiziţiona aceste "bijuterii" realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă şi-n care nu găseşti aparent niciun defect de construcţie sau de decorare exterioară. Şi acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.

Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la "fast-food", plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul soseşte în faţa blocului, la puţină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicaţie făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului 2012, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puţin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem aşteptări instant de la toate aspectele vieţii. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiaţi nouă care cad în aceleaşi patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunţăm la a mai crede în vindecarea şi sfinţirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăşi că suntem la fel de vulnerabili în faţa păcatului ca odinioară. Am devenit pretenţioşi cu privire la viaţă şi de-ndată ce ea nu ne împlineşte instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare sau adicţii.

"De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?". "De ce Dumnezeu lipseşte atunci când am mai mare nevoie de El?". "De ce mamei îi place să-i controleze pe ceilalţi, deşi merge la biserică şi-L cunoaşte pe Cristos?". "De ce partenerul de viaţă, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?". "De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?" Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre şi care zămislesc în noi suferinţele cele mai adânci ale lăuntrului. Vieţile sfinţilor ne conferă, alături de Cuvântul Scripturii, răspunsuri. Iată, de pildă, exemplul Sfintei Tereza celei mici. Sfânta Tereza de Lisieux a avut o viaţă plină de dureri. La patru ani, îi moare mama. Se îmbolnăveşte foarte grav şi apoi e vindecată miraculos în ziua de Rusalii. Îi moare tatăl. Se îmbolnăveşte de tuberculoză. Aceeaşi care capătă din partea Domnului Isus un har special printr-o întâlnire personală şi supranaturală cu El, în noaptea vieţii ei are să afirme: "Şi acum, dintr-o dată, ceaţa ce mă înconjoară a devenit mai deasă ca oricând; ea coboară adânc în sufletul meu şi îl învăluie". Şi noi traversăm diverse ipostaze existenţiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, şi nu ne e teamă nici de mulţimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperaţi, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte ameninţată de lucrarea sa. Astăzi ne simţim părăsiţi de Dumnezeu, ca Naomi după moartea fiilor, pentru ca mâine să fim găsiţi, tocmai prin prisma dureroaselor întâmplări, parte a planului de mântuire al lui Dumnezeu prin Domnul Cristos.

Scumpi prieteni, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din ţărână şi ne-a dat suflare de viaţă. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau şi-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieţilor noastre - după Ps. 139 (138). El ne măsoară fiecare respiraţie şi fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viaţă nouă prin Domnul Isus. El ne vorbeşte printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din vieţile noastre nu e în afara ştiinţei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie şi pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorinţă mai presus decât năzuinţele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăţiei. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El şi răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinţilor sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieşi un vas cu valoare eternă.

"Cerul meu este de a-I zâmbi acestui Dumnezeu pe care-L ador atunci când El se ascunde pentru a pune la încercare credinţa mea" (Istoria unui suflet, Tereza de Lisieux).

Andrei Pătrîncă