MEDITAŢII

Quo vadis, homo?
- 10 iulie 2011 -

În 24 iunie a.c. senatul statului american New York a legalizat (al şaselea din federaţie), cu 33 voturi pro faţă de 29 împotrivă, "căsătoriile" între persoane de acelaşi sex. Câtă superbie pe cei 33 de senatori, să îşi închipuie că pot redefini căsătoria! O firavă majoritate a reprezentanţilor statului ia, pentru milioanele de newyorkezi, o hotărâre epocală privind cea mai veche instituţie omenească, mai veche decât orice stat, fără de care orice stat este sortit pieirii.

Căsătoria este doar între un bărbat şi o femeie, aşa cum a fost instituită de Dumnezeu şi înscrisă în trupurile noastre. Este un adevăr la care, paradoxal, subscriu indirect şi cei 33 de senatori care, fără îndoială, nu au venit pe lume din "părinţi" homosexuali... Dar prin decizia lor aceşti aleşi au dat statului, împotriva majorităţii celor care i-au delegat, o teribilă lovitură, deschizând căsătoria oricărei redefiniri ulterioare, după cum va dicta curentul de ultimă oră: între oameni şi animale, între oameni şi plante, ori chiar cu sine însuşi - variantele nu lipsesc...

Când omul se consideră măsura oricărui lucru, după celebra definiţie a sofistului Protagora (sec. V î. Chr.), nu mai există principii obiective de guvernare - bine şi rău, adevăr şi minciună, frumos şi urât -, ci doar incontrolabile capricii individuale, promovate de imprevizibile fluctuaţii de opinie. Unde nu există Drept, nu există nici drepturi. Iar dacă omul se numeşte Hitler, Stalin ori Mao, să ne ferească "hazardul" de urmări...

Două consecinţe importante ale deciziei senatului newyorkez: s-a creat un precedent pentru alte măsuri luate de o minoritate infimă, dar care afectează o majoritate covârşitoare. În al doilea rând, odată ce uniunile dintre persoanele de acelaşi sex au devenit legale, nu mai există nicio piedică pentru ca aceste cupluri să adopte copii. Ce exemplu mai clar de lupi lăsaţi paznici la oi?

Dar această decizie ne oferă ocazia de a reflecta asupra căsătoriei. Este ea instituţia fundamentală a societăţii, care trebuie protejată şi promovată, ori o tradiţie învechită, un construct social, un petic de hârtie fără valoare? Cum ne trăim propriile căsnicii? Sunt ele un exemplu care să-i inspire şi încurajeze şi pe alţii să-şi întemeieze familii ori dimpotrivă?

Ce avem de făcut? Dacă o astfel de decizie se va prezenta şi în România, să nu permitem ca ea să fie luată de o minoritate, ci, aşa cum se cuvine unei măsuri de importanţă naţională, doar prin referendum naţional. Apoi, să ne trăim căsătoriile cu mereu reînnoită iubire faţă de soţ ori soţie şi copii, după cum am promis în faţa lui Dumnezeu şi să-I fim astfel martori curajoşi în lume. Iar când nori negri vor veni să ne întunece cerul speranţei, să ne-o hrănim cu Sfânta Scriptură, dar şi cu marii autori care au scris despre adevărata iubire şi căsătorie: Dante, Manzoni, Dickens, Eminescu, Sadoveanu ori Creangă, pentru a-i aminti doar pe câţiva.

Sf. Petru, cel care a fost lăsat de Mântuitorul să ne conducă şi să ne întărească în credinţă, ne cheamă să fim mereu pregătiţi să dăm socoteală de speranţa care e în noi (v. 1 Pt 3, 15). Dar nu speranţa în noi, ci în Isus, Care este cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacurilor (v. Mt 28, 20) şi care ne spune: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (In 16, 33).

Andrei Goţia