MEDITAŢII

Ce fel de fii, ce fel de tată?
- 23 aprilie 2011 -

Săptămâna care tocmai s-a scurs, penultima înainte de începerea Postului Mare, este, în ritul bizantin, săptămâna Fiului Risipitor, după Evanghelia duminicii care-o începe (Lc 15, 11-32).

În mod tradiţional accentul parabolei cade pe fiul mai mic, cel care, după ce şi-a cerut partea de moştenire, părăseşte casa părintească ca să-şi trăiască cum crede el libertatea, "ducând o viaţă destrăbălată" (Lc 15, 13). Originalul grecesc descrie mai precis acest mod de viaţă cu adverbul asotos, care înseamnă "în chip pierdut, fără scăpare". În plus, moştenirea pe care fiul cel mic o risipeşte este numită în greceşte ousia, "esenţă, substanţă", un cuvânt cu tradiţie filosofică, care arată că fiul cel mic îşi risipeşte propria esenţă, propria viaţă (gr. bios, celalalt cuvânt folosit în parabolă), astfel încât tatăl să poată spună cu adevărat despre el că era mort (Lc 15, 32).

Dar fiul cel mic, ajuns porcar, îşi vine în fire şi hotărăşte să se întoarcă la tatăl său, care, ne spune Sf. Luca, îşi vede fiul pe când acesta era încă departe (Lc 15, 20), ceea ce înseamnă că tatăl nu îşi pierduse speranţa şi că îl aştepta să se întoarcă. Există o celebră pictură a lui Rembrandt reprezentând întâlnirea dintre cei doi: fiul este căzut în genunchi în faţa tatălui, care îl îmbrăţişează. Însă mâinile tatălui nu sunt la fel: una este de bărbat, iar cealaltă de femeie. Pictorul trebuie să fi avut în minte acest citat din profetul Isaia: "Poate o femeie să uite de copilul pe care îl alăptează şi să nu aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu totuşi nu te voi uita" (Is 49, 15). Iubirea Tatălui milostiv este mai puternică decât iubirea oricărui tată şi a oricărei mame.

Însă parabola începe spunându-ne că erau doi fii. Povestea fiului mai mare, cel care rămăsese ascultător în casa tatălui, este fără doar şi poate mai puţin spectaculoasă, dar nu mai puţin bogată în învăţăminte, astfel că Sf. Părinte Benedict al XVI-lea, în cartea sa deosebită Isus din Nazaret, propune următorul titlu întregitor: "Parabola celor doi fraţi (a celui pierdut şi a celui rămas acasă) şi a tatălui cel bun".

Fiul cel mare nu era acasă când fratele său s-a întors. Aflând de la un servitor care este explicaţia muzicii şi a dansurilor pe care le aude, fiul cel mare se îmbufnează şi nu vrea să intre, iar atunci tatăl iese să-l îmbuneze (Lc 15, 25-28). După cum scrie Sf. Părinte, fratele este contrariat: ce dreptate mai este asta, ca să i se facă o astfel de primire celui care i-a risipit tatălui averea cu prostituatele? Oare se cuvine premiat un asemenea comportament?

Sf. Părinte arată cu subtilitate că supărarea fratelui mai mare faţă de bunătatea neaşteptată şi copleşitoare a tatălui este motivată de o ascultare superficială, formalistă, şi de o invidie tainică faţă de "isprava" celui mic. Fratele cel mare nu a trecut încă, precum fratele său, printr-un drum de purificare care să îi descopere resorturile profunde ale ascultării şi ale bucuriei de fi în casa tatălui.

Şi noi, fie că ne-am îndepărtat de Tatăl, fie că am rămas cu El, dar nu ne trăim viaţa de creştini cu bucurie, avem nevoie să ne întoarcem zilnic în braţele iubitoare ale Tatălui Care nu încetează să ne aştepte cu iubire de nespus!

Andrei Goţia