MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Iartă-mă!
- 4 martie 2011 -

Cristos cel Înviat ne adresează în aceste zile de pregătire pentru întâlnirea cu El o chemare deosebită la iertare, cerută și oferită. Iertarea ne este (sau ar trebui să ne fie) ca pâinea cea de toate zilele, pe care le cerem împreună în Tatăl Nostru: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri" (Mt 6, 11-12).

Și totuși ce greu ne este uneori să cerem, alteori să oferim zi de zi, adesea de mai multe ori pe zi, această pâine a iertării... Oare de ce? Ca să cerem iertare trebuie să admitem că am greșit, să ne smerim, să acceptăm că încă nu suntem desăvârșiți. O constatare neplăcută, uneori dureroasă, dar eliberatoare, căci ne pune în contact cu realitatea noastră concretă, nu cu un portret ideal, și ne dă un imbold în cursa spre desăvârșirea la care am fost chemați: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârșit" (Mt 5, 48). Iertarea este eliberatoare nu doar în fapt, ci și în cuvânt, pentru că "iertare" provine din latinescul libertare - "a elibera".

Dar când ni se cere pâinea iertării, de ce este uneori atât de dificil să o dăm? În ceea ce mă privește, cel mai adesea în această situație cred că o simplă cerere verbală de iertare nu compensează răul care mi s-a făcut ori mă îndoiesc de sinceritatea celui care o cere. O fi, dar Isus nu mă cheamă să calculez (și cine poate stabili o compensare cu adevărat justă pentru un rău făcut?), ci, urmând exemplul Tatălui care mă iartă cu adevărat, din inimă, oridecâteori i-o cer, să fac și eu la fel, și să las în seama Lui, Împăratul dreptății, detaliile.

Dacă smerenia care mi se cerea în primul caz mă punea în legătură directă cu Tatăl, în acest caz legătura este indirectă, dar nu mai puțin substanțială, prin aceea că refuz să fiu eu instanța ultimă a adevărului și mă arăt fiu adevărat al Tatălui oferindu-i fratelui meu ceea ce am primit și eu. Este mesajul parabolei despre cei doi datornici (v. Mt 18, 23-35). Vocabularul folosit în această parabolă este exact cel din Tatăl Nostru: "greșiții" sunt de fapt "datornici" (gr. opheiletai), care cer să li se ierte (gr. aphienai) datoria (gr. opheilomenon).

Când ni cere iertare, prin urmare, pentru că am primit-o trebuie să o și dăm, fie și de șaptezeci de ori câte șapte (v. Mt 18, 21-22), dacă vrem să o mai primim. Dar când nu ni se cere iertare, suntem oare obligați să iertăm? În parabola Tatălui milostiv și a celor doi fii, Sf. Luca ne spune că Tatăl l-a văzut încă de departe pe fiul care se întorcea (v. Lc 15, 20). Nu l-a așteptat în casă, pe bună dreptate supărat, ci pe drum, doar-doar îl va vedea întorcându-se; iar când l-a văzut, i s-a făcut milă de el, i-a alergat în întâmpinare și l-a sărutat; nu i-a cerut acte de reparație, nici măcar nu l-a lăsat să-și termine cererea de iertare pe care fiul și-o pregătise, ci i-a dat haina cea dintâi, inel în deget și încălțăminte în picioare, și i-a pregătit un ospăț nemaiauzit, la care a sacrificat vițelul cel îngrășat.

Eroică chemare, fără îndoială, ca întreaga viață de fii ai Tatălui și frați ai lui Cristos. Dar dacă Isus a pătimit și a murit pe cruce pentru noi, când încă nici nu eram născuți, noi să nu-i iertăm pe frații noștri din inimă, chiar și atunci când nu ne cer iertare?

Andrei Goția
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire