MEDITAŢII

Ancora sufletului
- 20 februarie 2011 -

Romanul "Marile Speranţe", scris cu atâta măiestrie de Charles Dickens, conferă cititorilor o reală oportunitate de analiză a propriilor speranţe. Ca un fir roşu, întrebarea ce traversează povestirea este care sunt cu adevărat speranţele veridice ale vieţii şi care sunt cele iluzorii. De pildă, în categoria nădejdii deşarte, intră exemplul domnişoarei Havisham, o femeie părăsită cu decenii în urmă de logodnic în ziua nunţii, care, din acel moment, se rupe de realitate, făcând din fiecare zi a vieţii ei o aşteptare perpetuă a logodnicului pierdut şi o răzbunare, prin ceilalţi, a durerii tinereţii sale. Gândiţi-vă, să rămâi blocat într-o speranţă deşartă timp de aproape trei decenii e invalidant pentru funcţionarea ta umană. Şi totuşi, câte şi mai câte speranţe false lăsăm noi să încolţească înăuntrul nostru! Cu câte aşteptări nerealiste ne îmbrăcăm existenţa, ca să negăm realitatea, ca să "ne facem viaţa mai bună", pentru ca, în final, să cădem pradă deznădejdii! De aceea, cu permisiunea dvs., îmi doresc să poposim, vreme de o reflecţie, pe tărâmul speranţelor, ca să învăţăm mai lesne a deosebi speranţele adevărate de cele false şi a le alege pe cele care nu ne vor dezamăgi niciodată.

Aş împărţi speranţele false în două categorii: speranţe puse în noi şi speranţe puse în ceilalţi oameni.

O speranţă amăgitoare şi, totodată, sancţionabilă din punct de vedere moral, este nădejdea în hoţie: "Nu vă încredeţi în violenţă şi nu vă puneţi nădejdea în jaf..." Psalmul 62(61), 11a. Unii dintre tâlhari trec, într-o primă fază, drept oameni cinstiţi, mărinimoşi, binevoitori. Se spune că, tocmai de aceea, hoţii care fură de la tine subtil, punându-te să semnezi acte false, să cumperi produse de calitate îndoielnică, să le donezi averile în schimbul îngrijirii tale de către ei, acţionează rapid. Ei speră în abilităţile lor de seducţie. Dar sunt conştienţi că al lor caracter va lăsa curând să se întrevadă imaginea lăuntrică dezolantă şi pot pierde totul în clipa în care tu te trezeşti din mirajul indus de ei. Veţi spune: "dar noi n-am jefuit niciodată pe nimeni", "cazierul nostru este curat", "nici prin cap nu ne trece să îl deposedăm pe celălalt de bunurile sale". Întrucâtva, obiecţia Dvs este îndreptăţită. Dar sunt şi alte nuanţe ale hoţiei pe care aş vrea să le sesizăm. De exemplu, atunci când îi minţim pe ceilalţi, de dragul intereselor noastre, îi privăm pe ei de adevăr. Atunci când exagerăm pentru a-i face pe ceilalţi să ne dea crezare şi să ne urmeze în convingerile noastre, ne încadrăm în acelaşi perimetru al manipulării, al hoţiei. Iar când manipularea invadează spaţiul spiritual, efectele sunt catastrofale. Liderii religioşi evrei au convenit să ascundă poporului Învierea Domnului Isus şi, până astăzi, iudeii sunt privaţi de revelaţia deplină a lui Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos.

O altă nuanţă a nădejdii puse în noi este speranţa pusă în meritele noastre: "Unii se încred în carele de luptă şi alţii în caii lor, însă noi suntem puternici în numele Domnului Dumnezeului nostru" Psalmul 20(19), 8. Ca o notă distinctă, pentru poporul lui Dumnezeu, încă din vechime, se evidenţiază clar chemarea Singurului Dumnezeu adevărat ca ai Săi copii să se bazeze nu pe forţele lor, nu pe inteligenţa lor, nu pe abilităţile lor, nici chiar pe etica lor, ci pe Dumnezeu. De-abia de la această constatare dureroasă a sărăciei noastre în duh se creează premiza devenirii noastre întru Fiinţă. Mă cutremur când citesc vreun episod din vieţile sfinţilor! Erau oameni atât de aproape de Dumnezeu, plini de Cristos încât dădeau pe dinafară, răspândind pretutindeni mireasma de la viaţă spre viaţă; dar pe cât de mult îşi puneau nădejdea în Domnul, pe atât de tare şi-o luau de pe ei înşişi. Carele noastre şi caii noştri pot fi pline de putere, dar Cel ce ţine universul în palmele Sale e Dumnezeu.

Şi, în sfârşit, o altă speranţă himerică este, în anumite circumstanţe, nădejdea în oameni: "Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul" (Ieremia 17, 5). Dar oare e încrederea în oameni de nedorit în orice vreme, în orice aspect al vieţii? Nicidecum. O pildă interesantă spune că era odată un bărbat care stătea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăţi. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă: "Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?" Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare: "Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?". "Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo". "Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi", răspunse bătrânul. Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare: "Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?" Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare: "Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?". "Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit." "Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi", răspunse bătrânul. Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş: "Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?" "Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni, va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei." Subliniez aici: nu întotdeauna este încrederea în oameni în van, ci doar atunci când aşezăm speranţa în ei deasupra speranţei în Dumnezeu şi mai cu seamă atunci când cei în care ne punem nădejdea ne abat inimile de la cele sfinte.

Spre deosebire de speranţele false, speranţa în Domnul Isus Cristos este cea care nu înşeală niciodată. Spune Spiritul Sfânt, prin autorul "Epistolei către Evrei": "De aceea, voind să arate moştenitorilor promisiunii, cu mai multă tărie, neclintirea hotărârii Sale, Dumnezeu S-a legat cu jurământ pentru ca, prin două fapte neschimbătoare, în care este imposibil ca Dumnezeu să fi minţit, noi, care căutăm scăpare, să avem o încurajare puternică pentru a ţine cu tărie speranţa care ne-a fost propusă. Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat pentru noi, ca premergător, Isus, devenit pentru veşnicie mare preot, după rânduiala lui Melchisedec" (Evrei 6, 17-20). Între Locul Preasfânt şi Sfânta Sfintelor, exista catapeteasma, perdeaua care oprea accesul păcătoşilor la prezenţa lui Dumnezeu. În ziua răstignirii Sale, prin moartea Lui, substitutivă pentru noi, Domnul Cristos a rupt catapeteasma, a făcut posibilă intrarea în Rai pentru noi şi pentru toţi care îşi pun credinţa, speranţa şi iubirea în El. Pe marea învolburată a vieţii, ne începem călătoria spre cer crezând în Domnul Isus, spun Sfinţii Părinţi, şi ne-o încheiem, dacă Domnul îngăduie, ajungând la limanul iubirii. Spre deosebire însă de alte corăbii, cea în care creştinul călătoreşte are o ancoră "sigură si puternică", o ancoră ce leagă inima de Sfânta Sfintelor din Paradis, unde Cristos, antemergător, S-a dus să ne pregătească locaş de fericită vieţuire eternă.

Transformă simpla dorinţă după Dumnezeu în încredere neclintită. Ne ajută să ne aşezăm vieţile sub ocrotirea lui Dumnezeu, crezând în El şi în promisiunile Sale. Îndreptată spre Cer, nu spre pământ, privind la viaţa ce vine, nu la cea care ne este pregătire într-acolo, tare, neclintită, vie, însufleţită de iubire, speranţa în Domnul Isus este singura care se va dovedi autentică pe deplin, atunci, în ceasul aşezării din nou a tuturor lucrurilor.

"Speranţa este cea care pune lumea în mişcare", spune Paul Auster. "Speranţa este cea mai nesecată energie", ne învaţă un alt autor, Gheorghe Pituţ. "Speranţa este un vis cu ochii deschişi", crede Tudor Arghezi. "Speranţa este cel mai bun medicament pe care îl cunosc", e de părere Alexandre Dumas. Şi câte nu s-au mai spus despre speranţă şi câte nu s-ar mai spune încă, dacă cei ce ar elogia speranţe adesea înşelătoare ar cunoaşte că e o nădejde mai presus de toate, cea în Domnul Isus! De aceea, preaiubiţilor care aveţi parte de chemarea cerească, să căutaţi, împreună cu mine, a nu dispreţui speranţa, ancora pe pământ a sufletelor noastre în cele minunate ale Cerului, unde Isus vieţuieşte şi domneşte pururea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor!

Andrei Pătrîncă