MEDITAŢII

Cristos în mijlocul nostru
- 31 ianuarie 2011 -

Înainte de Se despărţi de apostoli, Isus le-a spus: "Iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28, 20). Cu aceste cuvinte încurajatoare, un fel de bun rămas, se încheie de altfel prima Evanghelie. Că ele nu se limitează doar la apostoli, ci ne interpelează şi pe noi, ne-o arată prezentul folosit de Isus: "Eu sunt." Oare este doar o coincidenţă că aceste cuvinte sunt o afirmare a dumnezeirii lui Isus (v. Ex 3, 14)?

Când Sf. Ioan Botezătorul îi chema pe contemporanii săi la convertire vestindu-le că "împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat" (Mc 1, 15), el nu făcea o afirmaţie abstractă. După cum ne aminteşte Sf. Părinte Benedict al XVI-lea în cartea sa extraordinară Isus din Nazaret (cap. 3), sintetizându-l pe Origen, nu e vorba de o împărăţie determinată geografic printre alte împărăţii ale vremii, ci de o persoană: Cristos Însuşi e împărăţia.

Dacă acum peste două mii de ani Cristos S-a întrupat, a pătimit şi a înviat, iar apoi S-a înălţat la ceruri, cum afirmăm în Crez, unde e Cristos acum, pentru omul acestui secol? Sf. Martin L-a întâlnit, fără să o ştie, într-un cerşetor zgribulit de care i s-a făcut milă şi căruia i-a dat o jumătate din mantaua sa militară. Sf. Toma din Aquino, sărbătorit nu demult în calendarul latin, vorbea în adoraţie cu Cristos Cel din tabernacol. Isus Se poate manifesta în cele mai variate şi neaşteptate feluri. Ştim cu siguranţă că Îl putem întâlni în rugăciune, în Cuvântul Său, în fraţii din jur, în Sacramente, în frumuseţea creaţiei.

Însă un mod privilegiat în care Isus este cu noi este în suferinţe şi dificultăţi. Pare paradoxal, dar este profund adevărat. El, Care, nevinovat fiind, a plătit cu viaţa Sa pentru a ne readuce din moarte la viaţă, ştie ca nimeni altul ce e suferinţa, intrată în lume odată cu păcatul. Suferinţa nu este un scop în sine, dar poate fi un instrument mântuitor atunci când este îmbrăţişată, precum a fost Crucea.

Când, copleşiţi de durere, cu inima sfâşiată şi cu ochii plini de lacrimi, ne simţim abandonaţi şi-L întrebăm pe Dumnezeu de ce a permis ca moartea, boala, trădarea ori părăsirea să intre în viaţa noastră, uităm că Dumnezeu e Tatăl nostru, singurul cu adevărat bun (v. Mc 10, 18). "Dacă atunci voi, răi fiind, ştiţi da daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da lucruri bune celor care-L roagă" (Mt 7, 11).

N-aş vrea să dau impresia unei soluţii facile, mecanice, a misterului suferinţei, însoţită întotdeauna de o luptă. Dar ne putem pregăti pentru această luptă încercând zi de zi să primim tot ceea ce ne trimite Tatăl ca un dar, care, că este plăcut ori neplăcut, este bun şi ne este dat pentru că avem nevoie de el în această vale de lacrimi ca să ajungem în final la acel "loc de verdeaţă, de unde a fugit durerea şi suspinarea".

După ce a pătimit şi a murit, Cristos a înviat şi ne aşteaptă pe toţi în casa Tatălui. La afirmaţia din titlu, care, în Sf. Liturghie bizantină, precedă Crezul, să răspundem şi noi: "Este şi va fi."

Andrei Goţia