MEDITAŢII

Aventura cea mai temerară
- 21 octombrie 2010 -

"Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă - dar nu serbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime - şi nici o plasă dedesubt." (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Iaşi, Mănăstirea Rohia, Polirom, 2008, p. 308)

Paradoxale aceste cuvinte! Pentru autorul lor, Părintele Nicolae Steinhardt, ele şi-au dovedit adevărul odată cu 15 martie 1960, când, după ce a fost botezat, "sub pecetea ecumenismului", în închisoare, acesta a început aventura creştinismului cotidian, mai întâi până la eliberarea din 1964, iar apoi în "închisoarea cea mare" care era România. Iată ce scrie imediat după botez:

"Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. (...) Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. (...) Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze." (Ibid., p. 170)

Cât despre "aventura cea mai temerară", ea i se oferea clipă de clipă noului creştin, în condiţiile extrem de solicitante ale vieţii de închisoare, unde un alt deţinut flămând, obosit, descurajat ori sâcâitor sau un gardian înrăit erau mereu prezenţi pentru a-i cerşi, în numele Celui cu Care se îmbrăcase - Cristos -, dragostea.

Oare noi, care am fost botezaţi de mici, cum ne trăim botezul? Găsim în calitatea noastră de a-I aparţine lui Cristos pace şi fericire? Ori, cum se întâmplă în unele părţi, la cea mai mică poticneală ne grăbim să renunţăm la un botez pe care nu-l mai înţelegem şi să ieşim dintr-o Biserică ai cărei membri ne scandalizează?

Paradoxul amintit de Steinhardt fusese deja anunţat de Cristos Însuşi, al Cărui drum a fost pregătit de Sf. Ioan Botezătorul, trimis "să ne îndrepte paşii pe calea păcii" (Lc 1, 79). Cu toate acestea, Cristos spune răspicat: "Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie" (Mt 10, 34).

Este oare o contradicţie? Desigur că nu! Dar, ca fii ai lui Adam şi ai Evei, adesea ne găsim pacea unde ea, adevărata Pace, cea pe care o are şi o poate da doar Cristos, nu se găseşte de fapt. De aceea avem nevoie de o sabie care să ne desprindă şi să ne elibereze de tot ceea ce ne desparte de Cristos.

Închei cu o seamă de îndemnuri la luptă creştinească, cotidiană, îndârjită, dar senină şi fericitoare ale aceluiaşi autor: "Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţei. Şi să nu le luăm în tragic. Să ieşim din noi, să nu ne gândim la noi. (...) Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie. Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi. Să fim curajoşi şi îndrăzneţi. Şi să fim blânzi şi smeriţi cu inima. (...) Să nu căutăm mântuirea în moarte sau neant, ci păstrând modesta condiţie luptătoare a omului. Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvârşiţi, să ne îndumnezeim. Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri." (Ibid., pp. 377-378)

Andrei Goţia