MEDITAŢII

Chemarea şi cerinţa Crucii
- 14 septembrie 2010 -

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povesteşte cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: "Unde mergi, Doamne?", la care Cristos i-ar fi răspuns: "Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!" Ruşinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creştinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi îşi face loc tot mai puternic aşa zisa "evanghelie a prosperităţii", care propovăduieşte un creştinism fără cruce. De unde mai ieri, părinţii din pustie erau tare mâhniţi dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus şi-a întors faţa de la ei, nu-i mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puţini dintre creştini înţeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate şi până la capăt, fără şovăire şi fără cârtire, crucea.

În faţa provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: "Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preţ de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învăţătură pentru viaţa noastră de credinţă!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: "oricine vrea să vină după Mine..." Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voinţa ta liberă. Nimeni nu poate fi creştin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toţi asupra consecinţelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminţie, din orice popor, din orice stare socială şi din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că, noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, ştim să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai ştim să-i îmbrăţişăm; ştim să bârfim, dar nu să încurajăm; ştim să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; ştim să ne ferim de cei cu vieţile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieşim spre ei, să-i privim de departe, să le ieşim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului şi a aroganţei noastre şi mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiţi de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaşte supremaţia lui Dumnezeu şi devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câştige lupta cu inamicul. Cunoaşteţi ce se întâmplă apoi cu ea? Se converteşte la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naşte pe Boaz şi numele ei e menţionat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinşi şi noi, iubiţi prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem şi cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e şi pentru noi.

Cel care voieşte, e sfătuit apoi să vină după Domnul: "oricine vrea să vină după Mine...". Vedem că aici totul e în mişcare: "să vină", nu "să stea". Aşa e umblarea în Cristos: când eşti în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăşi; fugi, oboseşti, te opreşti pentru puţină vreme şi apoi alergi din nou. Viaţa în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Şi pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o ţintă, ni se trasează şi sensul umblării noastre în credinţă: "după Mine". Parcă ar spune Isus: "după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân". Mulţi dintre cei care au trăit încă din tinereţe o viaţă apropiată de Domnul, sunt cuprinşi uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experienţe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viaţa lui. "Auzi, părinte, să nu-ţi pară niciodată rău că ai ales să-L slujeşti pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol şi trist." Direcţia spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El şi nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr şi Viaţă!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există şi o cerinţă universală a Crucii: "să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze". A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a aşeza dorinţele lui Cristos pentru viaţa mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viaţa pe care o am: a accepta încercările, a învăţa din eşecuri, a nu-mi pierde credinţa, speranţa şi dragostea, indiferent de împrejurări. Ştiţi care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi şi o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferinţă lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea "lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veşnică de slavă" (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă şi le înalţă spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălţa vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulţimea consecinţelor răzvrătirii noastre faţă de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui şi ai noştri ne va înălţa, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereţii, a plecat departe de tatăl lui şi de valorile credinţei creştine. Multe peripeţii îndură el, dar îşi aminteşte cu durere de o noapte în care, sărac şi flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care şi înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se converteşte şi devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelist, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia îşi anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziţia pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopţii. Recepţionera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidenţial. Din camera de sus a apartamentului prezidenţial, "întâmplător", misionarul priveşte pe fereastră. În faţa hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac şi flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, îşi petrecea noaptea. Viaţa pe pământ, chiar presărată cu multe tristeţi, le oferă celor care primesc chemarea Crucii şi sunt gata a-i împlini cerinţele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi aşteaptă dincolo.

Preaiubiţilor, să ne înviorăm şi să ne veselim şi noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniţi faţă de valorile căzute ale lumii şi lumea e răstignită faţă de noi!

Andrei Pătrîncă