MEDITAŢII

Sufletul meu e gol sau e plin?
- 23 iulie 2010 -

"Suflet gol" a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoţionantă, sensibilă şi care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puţină vreme, vestea tulburătoare a morţii îndrăgitei cântăreţe a umplut de durere o mulţime de admiratori. Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care Cartea Eclesiastul ni le aşterne în faţa inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreţ pustiu, în Dumnezeu găsim soluţia umplerii noastre cu bucurie, speranţă şi dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărţii: "Ce folos are omul din toată truda lui cu care se osteneşte sub soare?" (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiaţii noştri, pentru noi înşine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai "mai bun", alţii sunt cuprinşi de o amăgitoare dorinţă: aceea de a fi cunoscuţi. Năzuinţa faimei, a măririi, aprinsa dorinţă de a focaliza toate privirile spre noi înşine, ne golesc însă de tot ce poate creşte frumos, altruist şi-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înţeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământeşti, căci "nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea" (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieţii, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru ţin tot atât cât ţin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiţi lăuntric. Modelul de vieţuire al lui Cristos ne învaţă altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieţii decât în însemnările vremelnice ale lumii!

Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoţite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face faţă ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi şi biruitori! O altă componentă a deşertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că şi-a zidit case, a sădit vii, şi-a făcut iazuri, a cumpărat robi şi roabe, şi-a strâns argint şi aur, nu şi-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenţei. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu şi de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustieşte cu o rapiditate uimitoare. Pe drept, spunea un preot mult îndrăgit de tineri că "singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalţi". Mult diferită şi de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deşi departe fizic de oameni, pe aripi de Duh şi de rugă, eşti mai aproape de cetăţenii cerului şi ai pământului ca niciodată. Absenţa perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi şi de lipsiţi în ale noastre străfunduri: "Înţeleptul îşi are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că şi unul şi altul au aceeaşi soartă" (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârşitul cărţii, că nu îmbrăţişează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulţi dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: "Mai mult face un nume bun decât untdelemnul preţios" (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentraţi-vă pe ceea ce sunteţi, nu pe ceea ce faceţi! Lucraţi la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiţi în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veţi prezenta în faţa Măreţului Judecător! Desigur, mijlocul util în şlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferinţele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoşi ai umanităţii au avut parte de suferinţă, au acceptat suferinţa şi i-au permis acesteia să lucreze sfinţire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulţumitor în orice vreme: "Nu zice: 'Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înţelepciune întrebi aşa'." (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morţii: "Mai mult face ziua morţii decât ziua naşterii" (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: "Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată!" Înaintea morţii, Traian avea să spună: "acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, aceşti ochi nu se vor mai bucura de privelişti frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu..." În contrast cu măreţul Traian, un lider al unui trib boşiman, bătrân şi orb, acum întors la creştinism, afirma: "În scurtă vreme, voi fi amestecat cu ţărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos stând la dreapta Lui". Amintirea morţii, dar una nu disperată, ci plină de pace şi de credinţă în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor şi-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: "Cum să facem ca să câştigăm de partea noastră cât mai mulţi oameni?" Unul dintre îngerii căzuţi declară: "Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!" Diavolul nu e tocmai mulţumit. Un altul se ridică şi spune: "Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!" Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: "Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti". Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiţilor, nu ştiu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: "Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?" Să ne plecăm apoi fiinţele în faţa Celui care ne este Cale, Adevăr şi Viaţă, ca să fim plini pe pământ de toate virtuţile cerului!

Andrei Pătrîncă