MEDITAŢII

Pildele căderii
- 10 mai 2010 -

Despre cea pe care noi o cunoaştem astăzi sub numele de Sfânta Maria Egipteanca se ştiu crâmpeie din viaţa sa. De pildă, se cunoaşte faptul că, după naşterea ei în Egipt şi convieţuirea alături de părinţi, a fugit în lume, aşa cum ea însăşi mărturiseşte: "Am lepădat dragostea părintească şi timp de şaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări". Ajunsă în Ierusalim şi dorind să intre într-o Biserică Creştină, de praznicul Înălţării Sfintei Cruci, se simte împiedicată de o "putere dumnezeiască", moment în care îşi dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viaţa ei murdară. Atunci, cu lacrimi şi tânguire, se converteşte şi începe urcuşul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci şi şapte de ani. Acolo îl întâlneşte pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedeşte şi care o împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Bătrânul o întreabă: "Ţi-a fost greu, maică?" Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creştine: "Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebuneşti. Doream peştii şi cărnurile Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate şi focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi."

Am ales tema căderii pentru că eşecul, greşeala, păcatul, pătimirea ne sunt obişnuite, naturale. Cu toţii cunoaştem căderea. Din păcate, nu toţi ştim că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viaţă plină de prezenţa Domnului Isus. Iar cei care ştim, ne lăsăm prea lesne copleşiţi de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înăbuşim conştiinţa. Şi totuşi, marii oameni de care Dumnezeu se foloseşte nu sunt cei care "nu cad niciodată", ci aceia care ştiu să se ridice din căderile lor şi să facă tocmai din acestea prilej de înţelegere a iubirii Tatălui şi a nevoii de slujire a semenilor păcătoşi.

O primă lecţie referitoare la cădere ne-o oferă Sfântul Paul, în epistola sa către Romani: "văd o lege diferită în mădularele mele" (Romani 7, 23a). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el vieţuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenţie, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-şi cu cverulenţă dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc şi ispitirea, şi căderea. Iar acestea împreună, tentaţia şi eşuarea, l-au condus la a-şi însuşi o învăţătură pe care apostolul o împarte şi cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiţilor, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze şi să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminaţi de razele blândei Sale prezenţe ne percepem în mod real, cu plusurile şi cu minusurile noastre; şi doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alţii despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înşine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult şi Învăţătorul avea să fie dat morţii celei mai înjositoare. "Doamne, unde Te duci?", Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: "Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poţi urma acum, dar mai târziu Mă vei urma". Mândria lui Petru e rănită: "cum, tocmai despre el să spună Isus aşa?" Aşa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: "Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine". Isus spune: "Adevărat, adevărat îţi spun. Nicidecum nu va cânta cocoşul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!" (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmaşilor, interogat la nesfârşit, bătut, scuipat, ironizat, flămând şi singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeaşi soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaşte pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanţe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoşul cântă, Petru îşi aminteşte de spusele Lui, iese din mulţime şi plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleaşi trăiri pe care le avem şi noi atunci când, în faţa măreţiei divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experienţa aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greşelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenţii de superioritate faţă de ceilalţi, încrezător în propriile forţe, în esenţă însă, cu nimic mai presus decât ceilalţi discipoli, risipiţi de spaima grelei nopţi a lumii. Desprindem de aici o învăţătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaş vulnerabil şi că, uneori, oastea inamică, deşi învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic îşi cere partea de avere şi pleacă departe de tatăl său. Cheltuieşte totul cu femeile desfrânate, iar peste ţara unde locuieşte acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria şi cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roşcovele animalelor, Mântuitorul spune că "îşi vine în fire" şi ia o hotărâre: "Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi!' Şi s-a ridicat şi s-a dus la tatăl său". (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecţie a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conştientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol şi lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecţie, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect şi demnitate umană. Şi abia atunci când, vrând să câştig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit şi pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinţei şi în asistenţa Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoaşterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăinţă, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniştit e acum sufletul şi câtă pace sălăşluieşte în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii şi rostesc, deopotrivă cu psalmistul: "Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăţ hotărârile Tale" (Psalmul 118/119, 71).

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, priveşte spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare şi găseşte vindecare în rănile Lui! Şi după ce ţi-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, pluteşte deasupra pământului, cucereşte înaltul, învaţă-i pe alţii zborul şi fă-ţi din viaţă o neobosită călătorie spre ţara luminii eterne, unde Isus vieţuieşte şi locuieşte în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor!

"Copii, daţi ascultare deplină părinţilor voştri! Părinţi, faceţi educaţie creştină copiilor, spre a-i feri, ca de foc, de relele acestui veac! Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Duhovnicii preoţi vă aşteaptă! Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi, cereţi-le neîntârziat ajutorul, spre a dobândi pacea şi bucuria cea statornică! Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!" (Sfânta Maria Egipteanca)

Andrei Pătrîncă