MEDITAŢII

Văduva
- 11 martie 2004 -

De mai multe ori în Evanghelie Isus aminteşte în parabolele sale despre văduvă: văduva din Naim, căreia îi moare fiul, iar Isus îl învie, văduva care insistă mult la judecătorul nedrept pentru a-i face dreptate şi văduva care oferă ca dar la templu doi bănuţi, toată averea sa.

E şi uşor de înţeles de ce. În lumea ebraică, doar bărbatul era persoana de valoare, puternică, cu importanţă socială şi religioasă. Femeia era doar ajutorul bărbatului, supusă soţului şi ocrotită de acesta. În momentul în care o femeie devenea văduvă, nu mai avea nici o importanţă, era fără nici o trecere în societate, pur şi simplu muritoare de foame. Ori Isus vede această nedreptate şi parcă mereu vrea să le evidenţieze, să le laude, să le ia apărarea şi să le arate multele calităţi.

În cazul de la Naim, Isus vede durerea acestei femei, care avea de ajutor doar pe acest fiu. O vede fără nici o posibilitate de a supravieţui fără acest unic fiu, şi îi face marele favor de a-şi revedea fiul viu. La văduva care se roagă de judecătorul nedrept evidenţiază insistenţa cu care îşi cere drepturile. Ne-a oferit-o ca model de insistenţă şi statornicie în rugăciune. În al treilea caz laudă dărnicia acestei persoane necăjite, care oferă ca dar la templu tot ce avea. Abia primii creştini, care vor sublinia dragostea creştină, vor descoperi în văduve nişte persoane de mare valoare, implicându-le în viaţa caritativă şi înfiinţând un fel de ordin al văduvelor.

Noi adesea trecem nepăsători pe lângă aceste persoane. Ba chiar poate avem un sentiment de compătimire şi milă. Şi atât. Ori aceste persoane au ceva aparte. După ce au trăit un număr de ani într-o familie, în care au fost ocrotite, ajutate, în care au avut un umăr pe care să-şi plece fruntea, se trezesc deodată singure, poate cu o casă de copii, trebuind să răzbată şi să supravieţuiască. Este momentul în care viaţa unei astfel de femei ia o întorsătura interesantă.

Mă gândesc acum la Vitoria Lipan. Era o femeie ca toate celelalte până la moartea lui Nechifor. Dar când nu-i mai vine acasă bărbatul, când presimte că a rămas singură, văduvă, devine una dintre cele mai bărbătoase femei. Porneşte la acel drum incredibil de greu: străbate ţinuturi întregi prin munţi, se descurcă bine peste tot, răzbate peste toate greutăţile. Ba chiar devine un fel de detectiv.

O văduvă are mai întâi de toate durerea pierderii soţului. Multe femei, după ce au avut o familie reuşită, o casă de copii, trăiesc drama despărţirii, dar şi frica de viitor. Cel care era sprijinul şi apărătorul ei şi al casei nu mai este. Din acest moment rămâne singură să facă toate. Va reuşi? Va găsi sprijin la alţii? Va reuşi să crească şi să educe copiii singură? Apar deodată sute de întrebări pe care nu şi le-a pus niciodată până atunci. Multe asemenea persoane s-au înspăimântat în faţa unor întrebări şi au plâns amar. Altele şi-au luat inima în dinţi şi au spus: "Nu e chiar sfârşitul lumii! Cu ajutorul lui Dumnezeu, mergem mai departe!"

Altele, datorită credinţei lor, au început o viaţă nouă, ba chiar s-au implicat mai mult în viaţa Bisericii şi a comunităţii. Aş aminti aici două văduve: mama Margareta a Sf. Ioan Bosco şi mama Sf. papă Pius X, două mame vrednice, care au ajutat foarte mult în activitatea fiilor lor preoţi.

Recent o femeie, rămasă văduvă la 50 de ani (acum are 66), cu patru copii, îmi spunea: "Părinte mi-a fost foarte greu, am avut nişte dificultăţi incredibile. Mă mir că le-am trecut. Dar vreau să vă spun că de când sunt văduvă mă rog mult mai mult şi mai bine. Poate că înainte, avându-l pe soţul alături, nu simţeam aşa de tare nevoia de Dumnezeu. Dar după aceea pot să vă spun că în orice greutate apelam la El. La cine în altă parte?"

Femeia văduvă va avea o inimă mult mai sensibilă. Ea a simţit mai mult ce înseamnă să fii ajutat în momentele grele. Va ajuta cu mai multă largheţe, exact ca văduva de la templu. Femeia văduvă preia asupra ei toate grijile şi datoriile pe care ar fi trebuit să le împartă cu soţul ei. De aceea ea este mai răzbătătoare, mai curajoasă, mai insistentă, exact ca văduva din evanghelie care îşi cere dreptatea.

Femeia văduvă varsă mai multe lacrimi decât alte femei: mulţi nu o vor înţelege, mulţi o vor dispreţui, mulţi nu-i vor înţelege necazul. Chiar şi numele văduvă (sau vădană cum se mai spune pe la sat) este folosit oarecum peiorativ, cu dispreţ. Ori ea, neavând cui se plânge, se închide în casa ei, în inima ei şi îşi plânge amarul.

Şi totuşi văduvele sunt nişte valori, persoane dedicate rugăciunii, dedicate faptelor bune. Dacă vă va ieşi în cale o asemenea persoană, întindeţi-i o mână de ajutor: inima ei e destul de arsă de necaz, iar viaţa ei e destul de grea. Nu mai puneţi noi poveri pe umerii văduvei, care sunt destul de osteniţi. Suferinţa, necazul, lacrimile, dispreţul, lipsa de înţelegere, durerea, singurătatea, bătrâneţea: aceasta e de multe ori hrana de toate zilele pentru multe văduve. Le mângâie doar rugăciunea şi gândul că Dumnezeu le va răsplăti toate aceste greutăţi prin care au trecut.

pr. Iosif Dorcu