MEDITAŢII

De ce plânge Isus?
- 28 martie 2010 -

Cu jumătate de mileniu înainte, profetul Zaharia prevestise momentul acesta: "Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept şi aduce mântuire, este smerit şi călare pe un măgar, chiar pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe" (Zaharia 9, 9). Acum venise ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, în care Isus intra în Ierusalim. Se apropia sărbătoarea pascală. Ierusalimul era inima spiritualităţii iudaice. O dată pe an, mare mulţime de iudei, răspândită în tot Imperiul Roman, se aduna spre a aduce cult şi jertfă la Templu. Alături de evreii veniţi la Ierusalim cu scopul închinării, Îl urmau pe Domnul Isus toţi cei care auziseră vestea învierii lui Lazăr şi a altor minuni înfăptuite de Cristos. Isus trimisese doi ucenici pentru a-I aduce un măgăruş. Aşa, profeţia avea să fie împlinită întru totul. El, prin care întreaga creaţie stă în fiinţă, se afla iarăşi în nevoie de un animal. La venirea Sa în lume, singura ocrotire Îi erau, alături de sfinţii Săi părinţi, animalele ieslei. Acum însă, măgăruşul de care Domnul avea trebuinţă era sălbatic, neîmblânzit. Un simbol, spun inspiraţii Părinţi ai Bisericii, al neamurilor aflate în afara primului legământ; mai în profunzime, o imagine a inimii mele şi a inimii dvs. aflate sub guvernarea pornirilor rebele. Şi iată un alt element asupra căruia e bine să medităm: "Şi pe când mergea El, îşi aşterneau hainele pe drum" (Luca 19, 36). Când au apărut hainele în istoria lumii? O dată cu păcatul. Atunci, când protopărinţii noştri au greşit cei dintâi, slava lui Dumnezeu le-a părăsit trupurile, iar ei şi-au acoperit corpul cu haine făcute din piele. Acum, Isus venea să-i poarte pe toţi cei doritori la starea primordială, prin propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, tuturor popoarelor. Întruchipare a Raiului şi Cale într-acolo, Mântuitorul schimbă istoria: hainele sunt aruncate acum în calea dobitocului, arătându-se că suntem izbăviţi, prin Isus, de a noastră dobitocie. Ieri, ruşinea ne făcea să ne acoperim şi să ne ascundem. Azi, când Isus intră în cetate, strigăm osanale plini de curaj, de îndrăzneală.

Cristos urma întru totul obiceiul iudaic al întâmpinării împăraţilor. Pentru prima oară în toată slujirea Lui de până atunci, Se lăsa adorat de mulţime. Îşi păstra însă blândeţea şi smerenia, coordonate care, în economia divină, sunt în acelaşi ton cu regalitatea Proniei. Mulţimea aclama, convinsă că a sosit vremea eliberării sale de jub jug roman. Evreii se vedeau deja liberi, formând o naţiune independentă, cu un Rege puternic şi mântuitor. În mintea ucenicilor, creştea dorinţa ca ei să fie părtaşi domniei lui Cristos. Şi abia acum, toate drumurile lor cu Isus, în post şi priveghere, în umilinţă şi renunţare la cele lumeşti, păreau a se sfărşi. Dar Domnul avea o altă lucrare. Cu adevărat, dacă pruncii ar fi încetat a-L glorifica, pietrele ar fi vorbit despre El, semn că omul care nu-L adoră pe Domnul Isus este mai prejos decât pietrele. Dar nu spre închinarea adusă Persoanei Sale era intrarea Sa triumfală în Ierusalim, ci spre îndreptarea atenţiei tuturor asupra răstignirii ce avea să vină. Oamenii aceştia ce-I înalţă Numele lui Isus astăzi, în zi de crucificare vor fi sensibilizaţi să privească monumentul mântuirii lor.

Abordez aici, înainte de timpul biblic în care e situat evenimentul cu pricina, cu îngăduinţa frăţiilor voastre, episodul intrării Domnului în Templu. Locaşul central de închinare iudaică oferea imaginea dezolantă a imixtiunii profanului în sacrul ceremonial. Negustorii, vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani făceau comerţ în locaşul Templului destinat păgânilor. Cei de alte credinţe se puteau apropia de Dumnezeu în această incintă. Aici, în atriul păgânilor, puteau să facă primii lor paşi spre credinţa în singurul Dumnezeu adevărat. Dar acum, atriul păgânilor era pângărit. Preaiubiţilor, astăzi noi suntem Templul lui Dumnezeu. Mai păstrăm vreun loc în inima noastră unde pelerinul necunoscător de Cristos să-şi găsească odihna? Vrednice de ascultare sunt cuvintele unei martire a credinţei creştine, închise sub regimul comunist, despre persecutorii săi: "Orice om, chiar şi un torţionar care se întâlneşte cu un creştin, găseşte acolo, în inima creştinului, un locşor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, înfrumuseţat. Chiar dacă e privit ca un criminal, pentru noi el devine o fiinţă care are dreptul la dragostea noastră" ("The Pastor's Wife", Sabina Wurmbrand).

Ce zi agitată! Se lasă seara peste Ierusalim. Din glasurile adoratorilor Săi, rămân slabe ecouri care nu fac decât să accentueze tristeţea Mântuitorului. Isus plânge. Dar lacrimile Lui nu se scurg pentru suferinţa ce va să vină. Nu, e un alt timp dedicat durerii acesteia. Domnul Isus plânge pentru cetate. Pentru Ierusalimul ce n-a vrut să primească mesajul păcii şi a respins Solul cercetării sale. Într-un fel aparte, în plânsul Său, suntem cuprinşi şi noi. Da, noi, chiar noi, dvs. şi cu mine. Isus a intrat, blând şi smerit, în inimile noastre sălbatice, îmblânzindu-le şi pe ele. A biciuit patimile lăuntrului şi a făcut din noi Temple pentru Spiritul Său. Odată, cândva, cumva, a trecut Isus şi prin dreptul nostru. I-am cântat atunci osanale şi I-am adus adorarea pe care o merită. Dar azi, precum evreii de altădată, prin îndepărtarea noastră de Domnul Isus, păcatele cele multe ne-au făcut să cerem iarăşi crucificarea Lui.

În zi de Florii, tocmai plânsul Regelui Isus pentru noi să ne convingă a ne deschide iarăşi cetatea sufletului pentru El:

"Porţi, ridicaţi-vă capetele!
Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii
şi va intra Împăratul gloriei!
Cine este acest Împărat al gloriei?
Domnul cel tare şi puternic,
Domnul cel puternic în luptă".
Psalmul 23 (24), 7-8

Doamne Isuse Cristoase, Cel coborât din mărire în chip smerit, astăzi baţi la porţile cetăţilor noastre interioare! Isuse, n-am cunoscut că lucrarea Ta în noi e spre pace, şi-n ziua cercetării Ţi-am întors spatele! Nu avem nimic să-Ţi dăruim acum, căci fapte mai grele ca ale dobitoacelor am săvârşit. Mai priveşte încă cu milă spre noi! Lasă harul Tău să ne acopere, sângele Tău să ne curăţească, mijlocirea Ta, cea de la dreapta Tatălui, să ne fie spre mântuire! Rege, venit în chip de rob, pătrunde în inimile noastre, ca în Templul de odinioară, aducând în ele curăţirea de toată întinăciunea nevegherii noastre! Şi ne conduce a petrece praznicele Sfintelor Tale Patimi şi ale Învierii Tale cu inimi înnoite, revigorate şi salvate de Tine, întru Ziua cea neînserată a eternităţii cu Tine!

Andrei Pătrîncă