MEDITAŢII

In hoc signo...
- 23 noiembrie 2009 -

În ştirile Catholica din 18 noiembrie 2009 citim: "În Italia, sentinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva crucifixurilor din sălile de clasă a suscitat un protest popular. Potrivit unui sondaj promovat de ziarul Corriere della Sera, 84% dintre cei chestionaţi s-au declarat în favoarea prezenţei crucifixului în sălile publice. Protestul include zeci de pieţe ocupate de manifestaţii în favoarea crucifixului; sute de consilii comunale care emit ordonanţe pentru afişarea crucifixului în sălile publice, cu amenzi pentru cei care încearcă să îl îndepărteze; nenumărate petiţii împotriva sentinţei Curţii de la Strasbourg; mii de grupuri de rugăciune reunite în apărarea crucii; numeroşi elevi şi studenţi mobilizaţi să ducă crucifixuri în sălile în care acesta nu era expus până acum."

Ce reacţie sănătoasă împotriva absurdei sentinţe! Bravi, bravissimi! Că decizia Curţii Europene este profund anti-democratică o demonstrează amploarea protestelor. A se lua aminte: nu tot ceea ce vine de la instituţiile europene este bun, frumos şi adevărat! Oare ce va urma? Cineva va protesta că prezenţa crucilor de pe cupolele bisericilor, din cimitire, de pe multe steaguri naţionale ori chiar de la gâtul trecătorilor îi atinge dreptul de a nu crede şi va cere să fie eliminate. Până unde poate merge ridicolul şi insolenţa?

Nu demult au apărut şi în România scandaluri publice legate de pretinsa încălcare a libertăţii de opinie a elevilor prin prezenţa în sălile de clasă a unor icoane ori a crucii. Să nu uităm cum s-a petrecut înlocuirea stemei cu steaua roşie şi a chipului conducătorului iubit: prin jertfa de sânge a celor care au spus "Nu!" comunismului ateu acum douăzeci de ani şi ale căror cruci mai străjuiesc locul în care au căzut. Nu există societate care să nu promoveze valori – întrebarea este doar care.

Creştinismul este un element constitutiv fundamental al civilizaţiei europene. Simbolul creştin prin excelenţă, crucea, este o invitaţie permanentă să ne aducem aminte de jertfa din iubire a lui Cristos pentru fiecare dintre noi: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta, ca să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi" (Io 15, 13). După cum ne arată istoria, cu precădere cea a secolului trecut, nu de cruce trebuie să ne temem, ci de duşmanii ei: Lenin, Stalin, Hitler şi Mao au fost adversari înverşunaţi ai crucii, iar cei care le-au căzut victime sunt milioane de morţi în Europa şi în lumea întreagă!

Dar crucea nu este un obiect precum steaua roşie ori secera şi ciocanul: la romani crucea era un instrument de tortură bine cunoscut şi adesea folosit, dar nimănui nu-i trecea prin cap să şi-o atârne la gât ori s-o expună cu respect în locuri publice. Crucea a devenit un semn de speranţă, dar şi de împotrivire, doar după ce, acum două mii de ani, Cristos a fost pironit pe ea (lat. cruci-fixus)!

Oare de ce permite Dumnezeu acest nou război împotriva crucii? Când Isus le-a vestit apostolilor săi pătimirea, Petru, cel care abia Îl recunoscuse ca Fiu al lui Dumnezeu (v. Mt 16, 16), chiar el încearcă să-L abată pe Isus de la planul "nebunesc" pe care tocmai li-l anunţase. Isus îl mustră cu un cuvânt foarte greu: Vade retro, Satana! (Mt 16, 23). Acest război împotriva crucii este o bună ocazie de examinare a conştiinţei: pentru mine ce este crucea? Cine este Cel Răstignit?

Dacă crucea ar fi doar un simbol cultural, propusa eliminare a ei n-ar isca o reacţie atât de vie. Crucea dă sens suferinţei, pentru că Isus a suferit pentru noi, şi anticipă Învierea: "Crucii Tale ne-chinăm, Cristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!"

Petru a descoperit în cruce poarta de mântuire a oamenilor, inclusă din veşnicie în planul lui Dumnezeu. El însuşi, pe urmele lui Isus, va muri răstignit. Crucea este singurul instrument prin care Isus ne-a câştigat adevărata libertate, eliberându-ne din singura sclavie adevărată, cea a păcatului (Rom 6, 16-18; 8, 2). Să nu ne temem de cruce, căci ea este garanţia victoriei noastre: In hoc signo vinces!

Andrei Goţia