MEDITAŢII

Crucea de lângă drum
- 4 martie 2004 -

Am avut ocazia să străbat sate musulmane şi evreieşti în Orient. Am străbătut multe sate şi localităţi în ţară. Se deosebesc din multe puncte de vedere: arhitectură, cultură, sărăcie, vegetaţie, vorba oamenilor şi multe altele. Dar două diferenţe mi s-au părut mai aparte. Dacă treci pe lângă un sat musulman vezi cum domină falnic minaretul moscheii. Dacă treci pe lângă satul nostru creştin, domină turnul bisericii. Dar dacă treci pe lângă o localitate evreiască nu domină nimic. Casele sunt toate la fel, încovoiate de acoperişurile grele, aplecate spre pământ.

O a doua remarcă: dacă străbaţi uliţele satelor musulmane şi evreieşti, nu vor fi marcate de nimic religios. În satele noastre creştine, însă, vom fi întâmpinaţi de vechile dar frumoasele noastre cruci sau troiţe de lemn de la marginea drumului.

Dacă ne gândim fiecare la satul copilăriei noastre, vom vedea, ca într-o frumoasă amintire, crucile pe lângă care am trecut de zeci de ori şi ne-am oprit în faţa lor făcând un semn de închinăciune.

Bătrânii noştri, de multe ori, dorind să împodobească satul, sau să pună un străjer lângă fântână, sau un semn de "bun venit" la intrarea în sat, au înfipt aceste minunate cruci în ţărâna sfântă a satului. Poate, uneori, fiind făcute din lemn, sub povara anilor şi a intemperiilor, erau crăpate, înnegrite, pline de ciuperci. Sau, poate, aceste cruci, putrezindu-le rădăcina, s-au aplecat puţin şi s-au rezemat de copăcelul crescut alături. Dar pentru noi erau adevărate relicve, mici sanctuare care impuneau respect. Acel mic ţarc care înconjura crucea era un mic loc sfânt.

Îmi amintesc de povestea unei femei din Maramureş, care spunea: "Părinte, noi, după 1948, nu am mai avut biserică. Dar în fiecare zi de sărbătoare, şi mai ales în Vinerea Mare şi de Paşti, eu mergeam seara, după ce se întuneca, la crucea de la capătul uliţei, de lângă pod, pe care o făcuse bunicul în anul 1900, şi puneam câteva flori. Cred că nu m-a văzut nimeni, dar eu acolo mi-am făcut ani şi ani de zile Noaptea de Vinerea Mare şi Noaptea de Paşti. Crucea aceea a bunicului a fost pentru mine, în anii grei, bisericuţa mea. Mai târziu i-am dus şi pe copiii mei acolo. Bănuiesc că acea cruce a putrezit prea devreme şi din cauza lacrimilor mele...".

În alte sate, creştinii mergeau în procesiune sau se adunau în jurul acestor cruci atunci când treceau prin momente grele: fie secetă prelungită, fie plecau mulţi tineri din sat la război, fie se abăteau inundaţii în sat...

V-aţi imaginat vreodată câte rugăciuni s-au spus la aceste uitate cruci, câte lacrimi s-au vărsat la umbra acestor ocrotitori sacri, câte haruri şi binecuvântări s-au obţinut asupra satelor noastre prin mijlocirea acestor modeste cruci de lemn? Enorm de multe.

Pe de altă parte, mă gândesc că unul dintre cântecele îndrăgite de mulţi, în aceste zile din Postul Mare, este acesta: "Cruce sfântă, părăsită / lângă margine de drum, / coperişul tău se strică / cu creştinii de acum." De ce oare ne place tuturor aşa de mult? E tocmai un semn că pe toţi, care preţuim crucile de la marginea drumului, ne doare că multe dintre ele nu sunt respectate cum ar trebui, sunt lăsate în uitare. Multe au rămas doar cu un braţ, multe sunt gata să se dărâme, multe sunt ameninţate cu dispariţia. Se simte parcă o mai mare indiferenţă faţă de aceste arcuri de triumf ale satului nostru. De multe ori vedem că asemenea monumente de istorie ale satului sunt depăşite în înălţime de buruieni şi arbuşti....

Ori eu cred că în îngrăditura crucii, în acel mic ţarc ce o înconjoară, ar trebui să fie mereu un strat cu flori, un loc unde se poate îngenunchea pentru o rugăciune, un loc spre care să putem privi cu respect şi plăcere. Ba chiar ar fi potrivită şi o băncuţă pe care să ne aşezăm pentru a rămâne câteva clipe în meditaţie la umbra crucii. Mai mult, în nopţile marilor sărbători să ardă aici o candelă cât de mică!

Cu durere spun că în unele sate crucea de la răspântia drumului fost înlocuită cu diferite alte monumente şi statui. Nu spun că nu ar fi tot o manifestare a credinţei, dar ne doare sufletul când vedem lipsa de gust şi artă a multor asemenea lucrări care nicidecum nu te invită la rugăciune. De multe ori nici nu mai ştii ce sfânt e acolo. E nevoie de explicaţii suplimentare.

Ori crucea nu are nevoie de explicaţii. Ea ne explică totul prin forma ei, prin simplitatea ei, prin sfinţenia ei, prin lemnul ei, prin istoria ei.

În alte sate au apărut multe cruci mari, înalte, zvelte dar de beton. E adevărat că sunt mai rezistente în timp, dar nu vor putea înlocui niciodată crucea de lemn a copilăriei noastre. Crucea de lemn ne vorbeşte prin fragilitatea şi simplitatea ei. Crucea de lemn ne permite să o mângâiem. Lemnul ei e moale în palmă, pe când crucea de beton e rece şi zgârie palma care o mângâie. Pe o cruce de beton nu ai să-ţi poţi pleca fruntea şi să-ţi plângi durerea şi amarul, însă pe braţul crucii de lemn te vei simţi mângâiat.

Crucile de lemn de la marginea drumului: refugiu pentru ţăranul necăjit, stindardul satului creştin, bucurie în sărbători, monumente ale copilăriei noastre, străjerii sfinţi ai satului nostru!

Nu lăsaţi să se dărâme sau să dispară crucea de la capătul uliţei, crucea dragă de la răspântie!

pr. Iosif Dorcu