MEDITAŢII

Tatăl nostru şi fraţii noştri
- 30 octombrie 2009 -

Am fost pus nu demult în situaţia de a-mi împărţi pentru câteva săptămâni apartamentul, locuinţă de serviciu, cu un coleg şi cu doi dintre copiii lui, al căror apartament nu era încă gata. Aveam camere separate, dar baia şi bucătăria erau comune. Ne cunoşteam destul de bine de aproape zece ani, dar niciodată nu locuisem împreună.

La început am încercat să primesc această situaţie cu entuziasm, ca un dar al Providenţei, dar au venit şi momente în care mă gândeam cum să fac, cu delicateţe, unele observaţii, legate mai ales de curăţenie.

Mi-am dat atunci seama ce concretă poate deveni cererea din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi..." Ce puţină răbdare şi îngăduinţă faţă de fraţii mei aveam! Cum eram de grabnic în a mă revolta pentru nimicuri şi în a-i judeca pe ceilalţi! Oare cum ar fi dacă şi Dumnezeu ar face la fel cu mine, aşa cum Îl rugam zilnic? Sfânta Tereza cea mică era adesea copleşită când se ruga această rugăciune şi nu putea înainta mai departe de primele două cuvinte...

Am încercat să trec prin aceste mici încercări bombănind mai puţin în sinea mea şi, aproape imediat, mi s-au deschis ochii: ce vrednic era colegul meu care, după ce-şi ducea copiii la şcoală, se ducea la slujbă, apoi se întorcea să pregătească amiaza; după-masa îşi supraveghea copiii să-şi facă temele, iar seara, când se întorceau cu toţii acasă de la Sfânta Liturghie, el iar în bucătărie, să pregătească cina! Asta în timp ce soţia stătea cu ceilalţi doi copii mai mici, aşteptând şi ea reunirea familiei.

Ce drăguţi erau copiii, când cel mai mic, obosit, adormea înainte să fie cina gata ori când îşi făceau cu toţii rugăciunea de seară împreună! Cu ce ochi curaţi priveau în jur, ce întrebări directe îţi puneau! M-am simţit copleşit şi recunoscător pentru asemenea dar! Când, după câteva săptămâni, s-au mutat la apartamentul lor, le-am simţit lipsa.

Monseniorul Ghika ne invită, într-unul din Gândurile sale, să încercăm, când îi întâlnim pe alţii, să vedem în ei o bunică, un frate ori o soră. Ce dramatic poate schimba lucrurile acest mod de a le privi!

Romanele lui Charles Dickens sunt vestite pentru numărul bogat de personaje, care, pe măsură ce acţiunea de dezvoltă, se vădesc în chip nebănuit legate unele de altele. Unii au văzut în asta un defect. Într-unul din aceste romane, un bărbat, din neglijenţă, zgârcenie şi răutate, cauzează moartea unui copil. Care nu i-a fost uimirea şi groaza când şi-a dat seama că era vorba de propriul lui copil, de care nu mai ştia nimic de la naştere!

Când Isus ne-a învăţat să începem să ne rugăm cu cuvintele "Tatăl nostru", nu ne-a transmis o metaforă, ci o profundă realitate: cu toţii ne tragem din Dumnezeu, Cel Care ne-a creat din iubire; această primă calitate de fii se adânceşte odată cu moartea răscumpărătoare a lui Isus pe cruce, prin care ne-a restituit, cu preţul sângelui Său, ca fii ai Tatălui şi fraţi între noi. Dacă Tatăl ne-a iubit atât de mult, cum oare să nu ne străduim, zi de zi, cu fiecare ocazie, să redescoperim cine suntem?

Andrei Goţia