MEDITAŢII

Preocupări imobiliare pentru viaţa de apoi
- 14 octombrie 2009 -

"Ştim că dacă locuinţa pământească, cortul nostru, se desface,
avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri."
(2Corinteni 5,1)

Se spune că maharajahul Gundafor a dorit să îşi construiască un palat magnific, fără de asemănare pe pământ. Căutând un meşter bun, providenţa i l-a scos în cale pe Sf. Toma, apostolul (credincios, să fim corecţi cu el) care îl propovăduia pe Cristos înviat pe meleagurile Indiei. Toma, constructor de meserie, i-a spus maharajahului că poate construi palatul pe care acesta îl dorea. A primit imediat o sumă imensă de bani pentru a începe lucrul. Dar imediat ce s-a văzut cu banii în mână, Toma a început să îi împartă săracilor.

După doi ani, maharajahul Gundafor devenise nerăbdător să îşi vadă palatul, aşa că a trimis un slujitor să vadă în ce stadiu este. Sf. Toma i-a transmis: "Totul este gata, mai puţin acoperişul", cerându-i alţi bani; iar maharajahul i-a dat. Din nou Toma i-a împărţit săracilor, continuând ceea ce făcea de când ajunsese acolo: să predice Evanghelia. În cele din urmă Gundafor a aflat că palatul său nu se înălţase nici un centimetru de la sol. Supărat, a trimis după Toma să fie arestat şi l-a aruncat în închisoare. În acea noapte, fratele maharajahului muri. Un înger i-a luat sufletul şi, conducându-l în Paradis, a trecut pe lângă un palat magnific, cum mintea omenească nu îşi poate imagina. A vrut să intre în el, dar îngerul i-a spus că nu poate, pentru că este al lui Gundafor. Îngerul i-a dus apoi sufletul din nou în trup.

Revenindu-şi la viaţă, fratele i-a spus maharajahului despre palatul pe care acesta, fără să ştie, îl avea în ceruri. Gundafor era uimit să afle că are aşa un palat. A înţeles ce făcuse de fapt Apostolul Toma şi a cerut să fie eliberat imediat. L-a ascultat apoi predicând despre mântuire şi despre viaţa veşnică, după care a cerut împreună cu fratele său să fie botezaţi. Astfel maharajahul a început o viaţă nouă, din care nu au lipsit operele de caritate, construindu-şi în cele din urmă un palat şi mai măreţ în ceruri.

* * *

Această frumoasă povestioară m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce un prieten îmi spunea acum câţiva ani. Era vorba despre viziunile nu mai ştiu cui, conform cărora cei mai mulţi dintre noi, majoritatea covârşitoare, mergem în iad. Refuz şi acum să cred, poate încrezându-mă mai mult decât ar trebui în milostivirea lui Dumnezeu şi minimizând dreptatea Lui. Marea "problemă" este că suntem responsabili de vieţile noastre (cea prezentă şi cea viitoare); că vom dormi aşa după cum ne aşternem. Avem un mod ciudat de a ne distribui eforturile: mult, cel mai mult, pentru viaţa aceasta, de câţiva zeci de ani, câţi dă Domnul; puţin, foarte puţin, pentru viaţa de dincolo. În această viaţă ne îngrijim să avem un acoperiş deasupra capului, iar apoi ne preocupăm să asigurăm câte unul şi pentru copiii noştri. Ne împovărăm cu credite pentru locuinţe şi plătim apoi şi asigurări pentru ele. Ce se întâmplă însă cu casa adevăratei noastre destinaţii?

Dacă aveţi impresia că a ne procura o casă aici pe pământ e dificil, staţi să vedeţi cum stau lucrurile în ceruri! În primul rând acolo nu există "dă-mi acum, plătesc mai apoi". Nu, nu merge aşa. Investim acum, care după cum poate, dar rezultatul - exceptând minuni cu îngeri şi viziuni - îl vom vedea abia după ce vom părăsi casa de aici cu picioarele în faţă şi vom intra doi metri sub pământ. În baza investiţiilor vom primi una dintre multele locuinţe deja construite de Dumnezeu pentru noi. Care? Unii vor primi din păcate locuinţe foarte călduroase, diabolic de fierbinţi, acolo unde nu şi-ar dori nimeni. Alţii însă îşi vor primi locuinţele în zona temperată. Rezervările au început din momentul naşterii fiecăruia! Câştigăm cărămidă cu cărămidă ajutându-ne aproapele, făcând fapte bune. Iar uşile, ferestrele, mobila trăind virtuţile (uh, ce sunt acelea?), printr-o viaţă sacramentală, colaborând cu harurile. Frumuseţea casei va fi reflecţia frumuseţii sufletului nostru. Dar partea cea mai importantă este cea care nu se vede: fundaţia. Pentru ea trebuie să punem muuultă iubire: pentru Domnul care ne-a creat, pentru semenii pe care ni i-a dat să ne însoţească pe acest drum de câţi ani o fi el.

Dacă cerurile s-ar deschide deasupra noastră ori de câte ori facem câte un gest de iubire adevărată (fie el pregătirea sandvişului copiilor dimineaţa sau cuvântul de susţinere spus colegului întristat), pentru a ne vedea locuinţa cuvenită, am fi desigur mult mai motivaţi. Dar nu se întâmplă aşa. Casa noastră din ceruri e o surpriză totală. Se dobândeşte cu multă străduinţă (tocmai de aceea avem câţiva zeci de ani la dispoziţie! mulţumim Doamne!) şi... se pierde cu mare uşurinţă. Aşa cum casa din această viaţă se poate mistui într-o clipită într-un incendiu sau poate fi luată de ape, aşa şi casa din ceruri poate fi pierdută într-o clipă prin păcat. În milostivirea Sa, Dumnezeu ne lasă să o redobândim, prin pocăinţă. Dar câţi ne grăbim să o facem, măcar cu frecvenţa minimă prescrisă de Biserică?

"Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit" (Romani 12,2). Avem disperată nevoie de o înnoire a minţii, care să ne aşeze corect priorităţile. Sufletul nostru trebuie să ne fie prioritatea. Iar aceasta nu se realizează îngrijindu-ne (cu atât mai mult răsfăţându-ne) viaţa de aici. Dimpotrivă. "Cine vrea să îşi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie o va salva" (Matei 8,35). Dă-ne Doamne metanoia pentru a înţelege că slujirea Ta şi a aproapelui, cu fapta şi cu rugăciunea, sunt singurele lucruri care contează pe termen lung. Şi când spun lung vreau să spun... veşnic. Spor la zidit, spor la investiţii!

Radu Capan