MEDITAŢII

Martirii care s-au jertfit pentru ei înşişi
- 23 septembrie 2009 -

Răsfoiam zilele acestea vieţile martirilor moderni şi privirea mi s-a oprit la un afacerist extraordinar. A plecat de jos - cam ca în mai toate poveştile de succes. La vârsta la care cei mai mulţi se gândesc spre ce profesie să se îndrepte, el avea deja o firmă. După doar doi ani firma avea o sută de angajaţi. Nu a fost dintre cei peste care pică norocul, ci dintre cei care au trudit mereu din greu. Până la 30 de ani avea deja o duzină de firme şi un capital impresionant, dar acest fapt nu l-a schimbat deloc: de fapt muncea şi mai mult. Cândva, după această vârstă, s-a căsătorit, a avut copii, fără să se lase deturnat de pe direcţie, ci continuând cu aceeaşi dedicare să lucreze mult, enorm de mult. Se spune că avea o carismă extraordinară şi că reuşea să mobilizeze pe oricine să lucreze chiar şi la sfârşit de săptămână. Din păcate soţia l-a părăsit după câţiva ani, luând cu ea şi copiii. Iar el a murit la 42 de ani, când inima a spus brusc: "poc". Firmele însă îi merg bine şi astăzi, pe alte mâini, în multe birouri icoana lui fiind pusă pe perete, iar el dat de exemplu: "Ştia ce înseamnă munca! De aţi avea măcar o parte din dăruirea lui! Şi-a dat viaţa pentru locul unde lucraţi voi acum!"

Am mai dat apoi de o martiră, o adevărată pionieră. Probabil nu există operaţie estetică pe care ea să nu o fi făcut. Înaltul ei ideal a fost să fie cea mai frumoasă femeie... pe termen cât mai lung. Când ar fi trebuit să îşi numere nepoţii ea făcea încă geloase tinerele prin fizicul ei. A fost pe mai multe coperte de revistă decât oricare vedetă din istoria divertismentului. A murit la 90 şi ceva de ani, după o retragere neaşteptată din viaţa publică. Se spune că ar fi murit datorită unei boli de piele, dar noi ştim că ea a murit de fapt pentru idealul căruia i s-a dedicat. Numele ei este pe buzele multor femei şi este încă un model. Pentru frumuseţe nu s-a mai sacrificat nimeni asemenea ei!

Şi câte vieţi interesante nu găsim acolo. Martiri de toate felurile, fiecare jertfindu-se pentru altceva: unul pentru a avea cel mai înalt hotel din lume, iar altul pentru cel mai mare parc auto; unul pentru a-şi satisface cele mai nebune pofte sexuale, iar altul pentru a avea cea mai mare masă musculară (icoanele îl prezintă mai din tinereţe, pentru că mai apoi a devenit... uh... greu de descris... şi imposibil de văzut); şi sunt şi cei puţin mai ciudaţi dar nu mai puţin meritorii, precum cel care toată viaţa sa a lucrat să îşi facă o vilă din scobitori (de la gardul proprietăţii până la farfuria din care mânca), sau cel care a rămas în istorie ca militant pentru drepturile şobolanilor (firmele de deratizare de ieri sunt astăzi un fel de hoteluri unde aceste creaturi sunt întreţinute cu respect până la obştescul lor sfârşit - asta da civilizaţie!). Cel mai fascinant mi se pare martirul care a trecut cu cea mai mare viteză prin viaţă (şi a sfârşit lipit în bolidul său luxos de un parapet). Nu a rămas nimic după el, decât recordul de a-şi fi consumat viaţa incredibil de rapid.

* * *

Adevărul este că astăzi avem două serii antagonice de vieţi de martiri. Sunt pe deoparte martirii idealurilor altruiste. Sunt oamenii care au scris uimitoare istorii de iubire. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar lui Dumnezeu şi, prin El şi pentru El, semenilor. Sunt istorii de viaţă care într-o vreme motivau. Pe de altă parte sunt martirii idealurilor egoiste, mai numeroşi şi mai cunoscuţi datorită topurilor Forbes şi multor altor publicaţii, dar şi diverselor emisiuni tv. Acolo sunt promovaţi oamenii care au scris uimitoare istorii de succes. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar propriei persoane, propriilor idealuri. Sunt istorii de viaţă care motivează astăzi. Şi unii şi alţii au ceva în comun: dedicarea la cote eroice. Şi unii şi alţii au avut idealuri pentru care au luptat cu un curaj uimitor. Şi unii şi alţii au ajuns adesea să plătească cu viaţa pentru aceste idealuri. Ce face diferenţa? Privirea: în afara lor sau înlăuntrul lor.

Se spune despre porci că nu pot privi cerul. Devenim oare un neam de porci? Privirea ne este atât de îngreunată încât devine adesea imposibil să ne-o dezlipim de... noi înşine. A devenit atât de demodat a sluji pe altul şi atât de preţuit a te sluji de alţii. Suntem un fel de struţi care trecem prin viaţă cu capul scufundat în pământ, crezând că astfel nu mai există altcineva decât... noi înşine. Şi atunci găsesc firesc să mă ocup de mine. Îmi explic: de altfel îmi sunt dator; e poruncă dumnezeiască să îi iubesc pe ceilalţi aşa cum mă iubesc pe mine. Acum sunt în faza în care explorez iubirea de sine, după care promit că voi trece să îi iubesc şi pe ceilalţi ca pe mine. Şi ce dacă anii trec? Nu fac decât să mă perfecţionez pentru momentul când voi putea trece la pasul al doilea (cei mai mulţi nu îl mai fac în veci). Undeva pe drum încep să prind gustul, începe să îmi placă de mine. Mă respect - ce e rău în aceasta? - şi îmi doresc mai multe pentru mine. La urma urmelor, la cât muncesc... merit, nu? Şi deodată descopăr că am nevoie de hambare în care să depozitez firmele sau maşinile ori poate orele petrecute la clubul de tenis sau în faţa televizorului. Strâng tot mai multe lucruri pentru mine, dărâmând hambare vechi şi construind altele tot mai mari (uneori minţindu-mă că o fac pentru familia mea şi că la un moment dat mă voi opri pentru a mă dedica ei). Până când, pe când mă aştept mai puţin, Dumnezeu îmi spune: "Nebunule! În această noapte voi lua de la tine sufletul tău."

* * *

Avem o prostească tentaţie de a investi în lucruri pe care nu le putem lua cu noi când vom trece dincolo (pentru că - ştiţi, nu? - vrem, nu vrem, la un moment dat tot vom trece dincolo, schimbând locuinţa aceasta temporară cu cea veşnică). Cine, ştiind că timp de câteva luni va locui într-o cameră de hotel, va investi în a-i schimba geamurile, podeaua, în a cumpăra veselă de argint sau televizor cu plasmă? Şi atunci de ce oare ne lăsăm impresionaţi de cei care fac astfel de nebunii, crezând în naivitatea lor că vor sta pe veci la hotel? De ce cădem noi înşine în plasa acestui eroism care ne îndeamnă să avem privirea curbată spre noi, spre interesele proprii? Trebuie să ne dezmorţim gâtul acesta înţepenit. Să privim la cer, să privim la cei de lângă noi. Să fim atenţi la idealurile pe care ni le fixăm. Altfel, când ne vom îndrăgi mai mult, vom auzi o voce spunându-ne: "Nebunule..." (Luca 12,16-21).

Radu Capan