MEDITAŢII

Cântarea Cântărilor
- 10 septembrie 2009 -

"- Ce înseamnă tăcerea? Tăcerea înseamnă să stai singur
şi să te fereşti de săgeţile arzătoare ale propriilor gânduri"
Pateric

Un afacerist american de succes, creatorul multor materiale de dezvoltare personală, povesteşte cum, într-o zi ce se anunţă obişnuită, e martorul unei scene deosebite, la recepţia unui hotel. Un bărbat cunoscut în State face o rezervare pentru o anumită cameră de hotel. E ziua prezentării sale pentru a-şi lua în primire camera, iar hotelierul este întâmpinat cu o altă cerere: "- Nu mai vreau camera X, acum vreau camera Y!" Zâmbind, funcţionarul îi răspunde: "- Îmi cer scuze, dar nu vă pot oferi decât camera rezervată de dvs.". "- Cum", izbucneşte domnul important, "nu ştiţi cine sunt eu?" "Ba da, însă chiar nu vă pot da o altă cameră". După o serie de invective la adresa recepţionerului, grandomanul nostru pleacă, fără să-şi mai ia vreo cameră. Afaceristul, care a urmărit toată scena, începe să îşi facă griji cu privire la felul în care va fi servit de funcţionar, după ce acesta din urmă a fost enervat la culme de clientul anterior. Se apropie cu sfială de ghişeu şi... surpriză: zâmbetul e tot pe faţa celui mai devreme ofensat, servirea sa e impecabilă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Afaceristul nu rabdă şi-l întreabă: "- Cum reuşiţi să rămâneţi aşa de calm?". "- Foarte simplu. Ştiind că domnul de dinainte nu are nimic cu mine. Reacţiile dumnealui arată că are o problemă cu stima de sine, sau poate tocmai s-a certat cu soţia, cine ştie? Poate că e deprimat şi boala îl face irascibil. Eu nu am fost decât un pretext pentru a se descărca, nicidecum cauza". Ce mod pozitiv de a gândi, nu?

Gânduri, gânduri, gânduri. Ne asaltează mintea fără încetare. Nasc emoţii, întreţin sentimente, pasiuni sau vicii. Rămân ascunse celorlalţi sau se materializează în acţiuni care ne înalţă sau ne doboară, îi binecuvântează sau îi blestemă pe cei de lângă noi, Îl slăvesc sau Îl hulesc pe Dumnezeu.

Un preot îşi amintea cum, pe vremea când era tânăr ostaş, cea mai grea zi a fost cea în care a fost nevoit să stea de strajă, vreme îndelungată, singur, în picioare, cu puşca la şold. Nu ostenitoarea stare de veghe, nici teama, nici postura incomodă nu l-au deranjat. Ci gândurile care-i treceau prin minte. "Îmi aminteam toate păcatele pe care le-am făcut, din copilărie până în prezent. Ba chiar îmi treceau prin minte şi greşeli pe care nu le-am comis eu, dar care, parcă, deveneau acum ale mele", relatează fostul soldat. Acelaşi lucru îl confirmă creştinii care au suferit detenţia şi sfinţii, înainte şi după experienţele mistice: cea mai mare bătălie o ai de dus cu propriile gânduri.

Trăim însă vremuri de paranoia, de suspiciozitate, de interpretativitate, de neîncredere în semen. E de ajuns ca cineva să ne evite într-o zi sau să ni se adreseze pe un ton mai tăios şi imediat ne încărcăm armele gândirii cu toate gloanţele criminale ale ideilor distructive. Şi culmea, cele mai urâte gânduri lovesc în persoanele pe care ar trebui să le apreciem cel mai tare. Cineva spunea despre soţia sa că, oridecâteori el greşeşte, ea devine "istorică": îi aduce aminte de toate erorile din trecut. Nu la fel ar sta treaba dacă ea ar împlini o înţeleaptă spusă a părinţilor Bisericii: "căsătoria nu este o dictatură a unuia împotriva celuilalt, ci este împreună răstignire pe cruce". Iar de pe cruce, nu poţi striga împotriva greşitului tău. Poţi doar să rosteşti cuvintele mântuirii: "- Tată, iartă..."

Ştiţi, dincolo de acestea, sunt unele personalităţi bolnave care gândesc rău despre tine atunci când le faci cel mai mare bine. Parcă pândesc greşeala ta, pentru a te sancţiona, iar atunci când nu există eroare în a ta raportare la ei, inventează ei ceva, pe loc.

În toate aceste cazuri, când ale noastre gânduri negre cu privire la alţii sunt justificabile sau când nu sunt, care ar fi atitudinea corectă? Întâi de toate, ca şi creştini, poziţia noastră ar trebui să fie cea de deasupra tuturor gândurilor celorlalţi: pe cele de mărire, să nu le aşezăm în vatra mândriei, celor de ocară să nu le permitem a ne spulbera pacea. Apoi, nu putem avea controlul gândurilor celorlalţi, dar putem fi atenţi la ale noastre. Max Lucado scria: "Trăieşti într-o lume de piatră, dar nu trebuie să trăieşti cu o inimă împietrită". Dacă reacţionăm gândind despre cei pe care îi considerăm vrăjmaşi cum gândesc ei despre noi, nu suntem cu nimic deasupra lor, nici uman, nici spiritual. Noi suntem datori chiar să ne rugăm pentru cei care ne greşesc, ca ei să fie schimbaţi şi mântuiţi în ceasul păşirii lor în veşnicie. Trebuie să ne rugăm pentru întoarcerea lor la Cristos nu de dragul liniştii noastre, ci de dragul iubirii Domnului nostru care cu atât tânjeşte să se împartă lor, cu cât a lor nevoie de dragoste e mai adâncă în ei.

În toate situaţiile însă în care suntem pe cale de a fi distruşi de gândurile noastre, indiferent de ce natură sunt ele, ni se propune o soluţie de izbăvire: aceea de a cultiva în noi gândul lui Cristos. Calea sigură spre gândul lui Isus e renunţarea la o armă nocivă pentru a ne înarma cu una salvatoare: să aruncăm săgeţile arzătoare ale propriilor gânduri şi să luăm cu noi sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia are această putere: când o citim, în spiritul credinţei, gândurile sinelui pervertit se sting, iar cele curate ale duhului se aprind în noi. Ne spune aceasta sfântul autor al Epistolei către Evrei: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a spiritului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii..." (Evrei 4, 12).

Să lăsăm tăcerea şi pacea duhului nostru să învingă zgomotul propriilor gânduri! Prin Cristos, Domnul nostru!

Doamne Isuse, cuget neîntinat, gând neînfrânt, Tu ne cunoşti pornirile inimii şi până şi cele mai ascunse gânduri se înfăţişează desluşit ştiinţei Tale. Tu, Dumnezeu fără pată, Om ispitit in toate asemeni nouă, sfânt, dar blând, drept, dar îngăduitor, Preot Măreţ şi Miel Smerit, acoperit de slavă, dar purtând în Trup rănile noastre, Tu, singura noastră speranţă la mântuire, ai toată puterea şi dorinţa să ne ierţi şi să ne înnoieşti. Aşează, Doamne, gândul Tău în noi, ca să ştim a trăi frumos, a ne păzi pe noi înşine de uneltirile minţii noastre, a-i ocroti pe ceilalţi şi, prin toate, a Te glorifica pe Tine, Cel ce locuieşti în fericire, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în toţi vecii vecilor!

Andrei Pătrîncă