Reflecția săptămânii
Între sclipire și plinătate
- 15 iunie 2009 -
"E foarte sigur că, golind noi tot ce înseamnă ființă
și desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuși Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său"
Sfânta Tereza din Avilla
Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putință. Deși e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deși Duhul nu ne mai este extern nouă, creștinilor, ci ocupă cel mai tainic spațiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârnește controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecție, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul și înlăuntrul nostru!
Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaște pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat și de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viața lui Simon, Petru cum îl cunoaștem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învățătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alți pescari iscusiți, Petru se trudește toată noaptea să prindă pește și nu reușește nimic. Atunci când Domnul Isus vine și, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Și iată prima sclipire a Duhului în viața lui Petru, consemnată de evangheliști pe paginile Bibliei: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt și începi să-L cunoști pe Dumnezeu, te înspăimânți de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Și înțelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: "Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieși din tine însuți ca să intrii în Împărăția lui Dumnezeu. Lasă-ți peștii fizici și vei avea parte de cei duhovnicești! Dezleagă-ți legăturile cu pământul și te voi lega puternic de Cer". Și iată reacția lui Petru și a prietenilor lui: "Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El" (Luca 5, 10b-11).
Când începi să-L cunoști pe Dumnezeu, lași drumurile tale și mergi pe Cale! Și Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viața lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape și Petru îndrăznește să-L roage pe Domnul să-L poarte și pe el, în același chip minunat, pe deasupra lor. "Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape!" (Matei 14, 28). Și merge Petru un timp. Vântul se întețește. Valurile se ridică. Petru își trage privirea de la Cristos, în inima lui încolțește îndoiala și, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp privește la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât privești la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toți cei din corabie la o cunoaștere mai adâncă a lui Cristos: "Cu adevărat, spun aceștia, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!" Petru ascultă de o licărire a Duhului și a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci și pe cei din jurul lui. Și, iubiți prieteni, la fel se întâmplă și cu noi toți creștinii. Avem doar impresia că nu-i influențăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune față de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm și pe ei de aflarea mântuitoare a Mărețului nostru Domn. Și încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viața lui Petru: "Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul și-i inspiră cuvântul.
Sclipirile Duhului Sfânt în viața lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greșit și a soluției lui Dumnezeu pentru păcat: renunțarea la propriile căi și urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identității Domnului Cristos. Și, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învățătorului său, îl părăsește în noaptea pustie și rece, îl tăgăduiește pentru a-și scăpa viața, după care își plânge cu amar neputința spirituală. Dar vine Cincizecimea. Și când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus și a ucenicilor Lui, printre care și Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l așeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret și fără ezitare, pentru Numele Lui.
Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar și să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca și creștini, nu putem vedea fața lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curățați de sângele Domnului Isus. Și a mai văzut Moise iarăși gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: "urcă-te pe munte!". Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalță mereu. Și aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căință neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credință, speranță și dragoste!
Nu știu cum sunteți frățiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului și apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig și valurile furioase ale vieții ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie țintă, scop, țel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem și nu suntem noi. Poate că ne-au mulțumit sclipirile și nu am știut că, în Cristos, e întotdeauna "un dincolo". Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El și am renunțat a-l mai parcurge. Și poate că în noi se naște acum și aici o dorință arzândă după plinătatea prezenței Sale în noi. Și de va fi acest ultim "poate" real, chiar de ar fi prezente în noi și toate celelalte, avem o șansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce viețuiește și domnește în unire cu Tatăl și cu Fiul, în toți vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:
"Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Și mă mântuiește!"
*În redactarea acestei reflecții, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice și lucrări ale unor preoți contemporani, catolici și ortodocși.
Andrei Pătrîncă