MEDITAŢII

Mamă de preot
- 19 februarie 2004 -

Recent am participat la o înmormântare. Murise o bătrânică, în vârstă de 83 de ani, care la prima vedere nu se deosebea cu nimic de celelalte femei din sat. Şi totuşi la această înmormântare am participat vreo 35 de preoţi. A fost ca o sărbătoare pentru acel sat, pentru că aşa mulţi preoţi la altar se văd foarte rar. De ce era aşa mare fast pentru o înmormântare? Nu se făcea oare o diferenţă faţă de ceilalţi creştini din sat, la care participă doar parohul?

Ei bine, vă spun că nu era nici o diferenţă, pentru că era înmormântată o creştină care era mama a doi preoţi. Noi am mers în număr mare la înmormântare atât pentru a fi prezenţi alături de aceşti doi colegi ai noştri, cât mai ales pentru a mulţumi acestei persoane pentru marele dar pe care l-a făcut Bisericii, oferind lui Dumnezeu o aşa ofrandă: doi preoţi.

Acea mamă, care a avut şansa, dar şi bucuria, de a oferi lui Dumnezeu ceva din propria viaţă, poate fi considerată de mai multe ori fericită. Dacă Isus laudă văduva care a pus pomană la templu doar doi bănuţi, oare nu va lăuda şi mai mult mama care oferă lui Dumnezeu un fiu sau mai mulţi?

Mama preotului este ca toate celelalte mame, se pierde adesea prin mulţimea celorlalte credincioase, şi totuşi are ceva aparte.

Toţi apreciem şi rămânem uimiţi de frumuseţea sculpturilor lui Michelangelo. Ori mama preotului nu a sculptat o statuie fără suflet, ci a sculptat un preot, un alt Cristos. Ea sculptează mereu, pe parcursul mai multor ani, viitorul preot: prin mângâierile sale, prin gesturile sale, prin poveţele sale, prin exemplul său, prin gingăşia ei, prin exemplul său, poate prin dojenile sale, cu credinţa sa.

Majoritatea preoţilor recunosc şi afirmă că primele seminţe ale vocaţiei le-au fost sădite în suflet de către mama: prin gingăşia ei, prin exemplul ei, prin vorba ei, dar mai ales prin rugăciunea ei.

Mă gândesc acum la Sf. Augustin: oare nu datorează vocaţia sa Sfintei Monica, mama sa? Nimeni nu neagă acest lucru.

Există în fiecare creştin râvnic dorinţa de a oferi ceva pentru biserică, de a face donaţii: icoane, feţe de altar, odăjdii bisericeşti. Ori mama de preot nu oferă un lucru, nu oferă o icoană, ci ea oferă propriul fiu, icoană vie a lui Cristos: oferă un ALT CRISTOS.

Ne amintim de frumoasa scenă din viaţa lui Solomon: a intrat Betsabea la regele Solomon, ca să-i vorbească pentru Adonia. Regele s-a sculat înaintea ei, i s-a închinat şi s-a aşezat pe tronul lui. Şi s-a pus şi pentru mama regelui un tron; şi ea a stat de-a dreapta lui. La fel şi mama preotului va avea un loc aparte: e adevărat, nu la altar, dar în slujirea sa şi în rugăciunile sale.

Într-o dieceză din Franţa, prin anul 1985, a apărut o asociaţie a mamelor preoţilor, care avea ca scop alcătuirea unui grup de rugăciune pentru susţinerea fiilor lor preoţi. Episcopul locului, auzind de această iniţiativă, a spus: "Voi sunteţi ca şi Abel, căruia Dumnezeu i-a primit jertfa; voi sunteţi ca şi Ana, al cărei fiu, Samuel, a fost ales profet; voi sunteţi ca şi Betsabea al cărei fiu a fost ales rege; fiii voştri sunt în acelaşi timp preoţi, profeţi şi împăraţi. Mă bucur că aţi înţeles că misiunea voastră nu s-a încheiat odată cu hirotonirea fiilor voştri. Susţineţi-i şi ajutaţi-i mai departe pentru a fi permanent plăcuţi lui Dumnezeu."

Şi totuşi... mare este suferinţa unei mame care află într-o zi că fiul ei refuză şi părăseşte demnitatea preoţească! Îmi închipui că atunci toate speranţele se năruie, toate bucuriile se sfărâmă, lacrimile curg neîntrerupt, vorbele îi sunt mereu triste. Cel care îi era mai drag şi mai scump devine pentru ea un străin, un trădător, un fiu risipitor. Cel de la care aştepta doar bucurie şi fericire, îi oferă acum durere şi necaz. Când merge pe stradă, nu are curajul să ridice măcar privirea. O asemenea mamă se usucă cu zilele...

O asemenea mamă, care s-a simţit trădată în aşteptările ei de doi dintre copiii ei deveniţi preoţi, afirma cu amărăciune: "Pentru mine, aceşti doi fii, care mi-au promis atâtea bucurii, care am crezut că vor fi ca două flori pentru Dumnezeu, acum sunt ca şi morţi pentru mine..." Tristă afirmaţie, dureros adevăr!

Poate sunt şi mame care şi-au dorit din toată inima un preot în familia lor, dar nu a fost să fie. Mă gândesc acum la familia Martin, părinţii Sfintei Tereza de Lisieux. Rugăciunea acestei familii a produs alte roade, la fel de scumpe lui Dumnezeu: mai multe fiice consacrate slujirii sale. De aceea, pe acelaşi plan aş pune şi acele mame care au acceptat ca dintre copiii lor să fie călugări sau surori, flori ce împodobesc în mod minunat grădina lui Dumnezeu.

Aceste mame, fie ale preoţilor fie ale persoanelor consacrate, mai au o garanţie şi după moarte: copiii lor, celebrând sau participând zi de zi la liturghie, imediat după Prefacere, când se aminteşte de cei răposaţi, vor avea gândul îndreptat imediat către părinţi. Aceste fericite mame vor şti că au pe cineva pe pământ care zi de zi vor oferi un gând şi o rugăciune la liturghie pentru ele.

Mamele preoţilor şi ale persoanelor consacrate sunt, pe drept cuvânt, colaboratoare extraordinare ale lui Dumnezeu. Ele i-au oferit în întregime lui Dumnezeu rodul vieţii lor.

pr. Iosif Dorcu