MEDITAŢII

Lecţia berzelor
- 7 aprilie 2009 -

Am văzut de curând o barză zburând cu o rămurică în cioc. La un moment dat, o pală de vânt a împins-o în direcţia opusă, iar ea s-a lăsat dusă, dar apoi, printr-o mişcare scurtă de aripă, s-a întors şi şi-a continuat drumul. Nu e prima dată că văd o barză, dar acum m-a izbit: câtă răbdare şi perseverenţă să caute rămurica, să o ducă la locul pentru cuib, apoi să caute alta, şi tot aşa, de sute de ori, până la terminarea cuibului.

"Vai, dragă, ce rost are să tot zbori atâta să aduni crenguţă de crenguţă? Şi încă pe vântul ăsta... Iar apoi la anul poate îţi vei găsi cuibul construit cu atâta trudă ocupat. Ce să mai vorbesc de aşteptatul puilor, apoi de hrănitul lor - eu zic să lăsăm totul baltă." Astfel de remarci ne par imposibile între două berze, căci efortul lor impresionant şi de imitat se naşte din instinct, dar la om perseverenţa şi, ceea ce o motivează, speranţa, e o alegere.

Speranţa şi perseverenţa în momentele de încercare este o temă bogată pentru toate artele, dar mai ales pentru literatură şi cinematografie. Să ne amintim de încercările lui Harap-Alb care aproape că-l aduc la disperare, şi de încurajările calului său ori ale Sfintei Duminici, care-l ajută să persevereze şi, în final, să izbândească.

Filmul "Cei şapte magnifici" (The Magnificent Seven), realizat de John Sturges în 1960, are o diferenţă majoră faţă de "Cei şapte samurai", filmul din 1954 al lui Akira Kurosawa, după care se inspiră. Cei şapte pistolari angajaţi să apere un sat mexican de o bandă de hoţi sunt trădaţi de unii din ţărani care, din laşitate, se dau de partea hoţilor, deşi pistolarii câştigaseră o primă victorie. Pistolarii, ajunşi în mâna hoţilor, sunt lăsaţi în viaţă, cu cai şi arme, cu condiţia să-şi vadă de drum. Orice om "sănătos la cap" s-ar fi bucurat de aceste condiţii şi s-ar fi dezis de ţăranii trădători. Nu şi pistolarii noştri. Mai întâi şase, apoi şi al şaptelea, se întorc şi, alături de ţărani, câştigă lupta împotriva hoţilor. Şeful acestora, Calvera, interpretat magistral de Eli Wallach, moare cu o întrebare pe buze: "De ce?" Pentru că respectul faţă de cuvântul dat valorează mai mult decât trădarea ţăranilor, mai mult chiar decât propria viaţă, cu care patru dintre pistolari îşi plătesc fidelitatea.

Părintele Marie-Dominique Philippe O. P., întemeietorul Comunităţii Sfântului Ioan, scria că speranţa se hrăneşte prin ascultare. Neascultarea lui Adam şi a Evei, după cum ne aminteşte Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, a survenit doar după ce "omul, ispitit de diavol, a lăsat să i se stingă în inimă încrederea faţă de Dumnezeu" (nr. 75). Dacă lumea noastră astăzi e bolnavă de lipsă de speranţă, să ne întrebăm cât de mult ascultăm de Dumnezeu, de Biserică, de părinţi, fiecare în propria viaţă.

Speranţa se hrăneşte cu ascultare pentru că, atunci când ne lăsăm în mâna cuiva mai mare, avem încredere că nu vom fi dezamăgiţi, fie că e vorba de părinţi, Biserică ori Dumnezeu. Când greşit ne închipuim că viitorul depinde de eforturile noastre şi vedem cât de futile pot fi ele adesea, când vedem toate războaiele, calamităţile, persecuţiile împotriva Bisericii şi a Sfântului Părinte, ne simţim copleşiţi şi ispitiţi să abandonăm lupta. Dar Isus, cum ne aminteşte Sf. Pavel, "a fost ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce" (Fil 2, 8), iar a treia zi a înviat.

Postul Mare este cu precădere un timp al speranţei, al speranţei în Înviere. Să-l urmăm şi noi pe psalmistul care spune: "Aşteaptă-L pe Domnul; fii bărbat şi să se întărească inima ta, şi aşteaptă-L pe Domnul" (Ps 27 [26], 14, LXX).

Andrei Goţia