MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mentorarea este un act de credință
- 9 martie 2009 -

"Un profesor influențează pentru veșnicie;
el nu poate spune niciodată unde se oprește influența sa."

Henry Broke Adams

Vroiam să dau la medicină. La chimie mă descurcam foarte bine, dar nu știam boabă de biologie. Mulți mi-l recomandaseră pe profesorul X, pentru pregătire extrașcolară, chiar dintre ai dumnealui colegi de breaslă. Aceasta era ziua emoționantă a întâlnirii sale. Un bătrânel cu o figură simpatică, cu zâmbetul până la urechi, îmi întinde mâna, spunându-și numele. Domnul în vârstă nu-mi prezenta deloc încredere. Deloc. "Auzi, tu știi ceva anatomie?", mă întreabă. Cred că m-au trecut toate transpirațiile. "Nu prea!" "Nu-i așa. Sunt sigur că știi." Îmi pune apoi una dintre cele mai ușoare întrebări din anatomie. Știu. "Vezi? Cum poți spune că nu ști? Ba știi chiar foarte multe..." Așa a decurs prima întâlnire cu profesorul meu. După aceea, era o minune să poți petrece câteva ore pe săptămână în prezența sa. Te făcea să te simți bine, important, deosebit, învingător. Iar rezultatele nu au contenit să apară. Au trecut anii și, pe când facultatea era pe sfârșite, un alt mentor avea să-mi cucerească pe deplin aprecierea.

O doamnă psihoterapeut cu o mare sensibilitate și o sublimă empatie. Încă de la primul stagiu m-a remarcat, spunându-mi hotărât: "Trebuie să faci neapărat psihiatria. Ți se potrivește ca o mănușă". În vară, geanta pe care o duceam acasă era plină de cărți de psihiatrie și de psihoterapie. Îmi luasem în serios încurajarea. Desigur, mulți alții mi-au fost (și îmi sunt și azi mentori), profesori care nu au lucrat doar cu concepte sau fenomene, ci au muncit pentru noi, ai lor discipoli, cu deosebit respect, anticipând succesul nostru și mediind în noi transformarea spre biruință.

M-am gândit la aceste lucruri în timp ce citeam un alt best-seller al neurochirurgului de succes, Ben Carson (foto). Interesant este faptul că, prin clasa a cincea, Ben era codașul școlii. Într-o zi, mama îi spune grav: "Ești deștept, Bennie! Tu poți să faci orice vrei!" Apoi, mama se gândește și la un plan de atac: doar două emisiuni la tv și două cărți împrumutate de la bibliotecă și citite, acesta fiind programul pe săptămână. Un profesor de științe ale naturii îl laudă în fața clasei pentru că e singurul care știe, pe baza cărților pe care acum le citește cu sârguință, să deosebească o rocă de alta: "Elevi, aceasta este o informație extraordinară... Sunt foarte mândru să-l aud spunând asta." Din cel mai slab elev, Ben devine cel mai bun al școlii și apoi al liceului pe care îl urmează. Apoi, la vârsta de doar treizeci și trei de ani, Ben Carson e deja șeful secției de neurochirurgie infantilă a unui spital renumit și binefăcătorul multor trupuri prin miraculoasele-i intervenții chirurgicale efectuate.

Mama lui Ben era aproape analfabetă. Căsătorită de tânără cu un pastor apostat, care avea o viață dublă, o altă soție și alți copii, rămasă apoi singură, cu doi copii, lucrând din greu pentru creșterea și dreptul la educație al pruncilor săi, Sonya Carson nu avea nici un atuu pentru a deveni cuiva mentor, darămite copiilor săi, care, cu toată lenea în studiu, tot erau mai informați decât ea. Și totuși, această femeie de culoare, modestă în toate, dar iubitoare de Cristos, avea să îi împingă pe fiii săi pe cele mai înalte culmi ale succesului. Prin ce? Prin faptul că a crezut în ei. Pentru Ben, a sa mamă devine primul și cel mai important mentor din existența sa.

Poate că, iubiți prieteni, mentorii nu sunt oameni extraordinari, cunoscători peste medie ai tainelor lumii acesteia, ci, pur și simplu, oameni care cred în oameni. În lumea spirituală, un astfel de mentor desăvârșit găsesc în Sfântul Pavel. Este uimitor să constați cu câtă încredere le vorbește el tuturor celor aflați sub a lui păstorire, chiar de multe erau motivele de rătăcire ale creștinilor și atunci, în Biserica Primară: "Vouă tuturor, care sunteți preaiubiți ai lui Dumnezeu în Roma..." (Romani 1,7a), "mulțumesc Dumnezeului meu întotdeauna, cu privire la voi..." (1 Corinteni 1, 4a), "și nădejdea noastră pentru voi este neclintită..." (2 Corinteni 1, 7a), "nu încetez să aduc mulțumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele" (Efeseni 1, 16), "mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi" (Filipeni 1, 3). Și cât de multe pricini de încurajare găsea "profesorul" Pavel pentru "elevii" săi! Și cât de multe cuvinte de îmbărbătare avem nevoie și noi să auzim, astăzi, de la ai noștri părinți, profesori, preoți, mentori.

Unul dintre prietenii mei, acum stareț al unei mănăstiri timișorene, obișnuia să-mi spună: "Suntem alături, în cruce și înviere! Împreună, vom birui!" Cuvintele lui, alături de disponibilitatea sa de a mă asculta și sfătui necurmat, îmi sunt și acum imbold de a merge mai departe pe calea credinței. Și, când privesc la acest bun prieten ca la un mentor, văd în el o dublă credință: o credință în Dumnezeu, care are putere să transforme, și o credință că omul iubit, discipolul, se poate pleca în închinare înaintea acestui Dumnezeu, golindu-se de slăbiciunea sa și primind putere divină de biruință. Căci, până la urmă, preaiubiții Domnului Isus, mentorarea este un act de credință.

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire