MEDITAŢII

Căminul de bătrâni
- 12 februarie 2004 -

În ziua de 11 februarie, fiind Ziua Mondială a Bolnavului, Preasfinţitul Petru Gherghel a celebrat o liturghie la casa de bătrâni "Sf. Iosif" din Iaşi. L-am însoţit şi eu. Am mers mai mult pentru că este pe teritoriul parohiei noastre. La plecarea de acasă nu-mi închipuiam că voi trăi un eveniment sufletesc cu adevărat copleşitor.

Ajunşi acolo, am văzut cum înconjurau sacristia de la intrare o mulţime de cărucioare cu bolnavi sau bătrânei în cârje sau neputincioşi sprijiniţi de braţul unor surori. Toţi aveau lumânărele în mâini. Şi le ţineau cu atâta bucurie! Simţeau că cei din jur le pregătesc o sărbătoare, un eveniment. Se vedea că erau în centrul atenţiei, se citea pe faţa lor că azi sunt importanţi şi luaţi în seamă.

De fapt, pentru bătrâni, poate, cea mai grea suferinţă este aceea a inutilităţii. După o viaţă în care au fost oameni mari, oameni importanţi, cu autoritate, cu răspunderea unei mari familii, acum se întreabă toată ziua: "Eu ce să mai fac? Eu cu ce aş putea să vă mai fiu de folos?".

După ce episcopul i-a salutat cu multă căldură, a urmat un moment de suflet: un bătrân, care se deplasa foarte greu, condus de o soră, s-a îndreptat spre pupitrul din altar. Văzându-l îţi trezea milă, aşa părea de bolnav şi neputincios Eu m-am întrebat: "Oare de ce vine spre altar? Vai, dar abia merge! Oare chiar o să citească ceva? Va reuşi?"

Urcat la pupitru, cu o voce de mare orator, proclamă lectura. Incredibil de frumos şi demn. O termină. Se intonează melodia psalmului responsorial. El nu coboară. Rămâne la pupitru. Şi deodată, cu aceeaşi voce de mare orator, cântă strofele psalmului. La prima a greşit puţin sfârşitul, dar celelalte au fost impecabile. La sfârşit parcă toată lumea ar fi vrut să-l aplaude pentru această reuşită şi pentru curajul său. A terminat cântarea, dar parcă nu ar mai fi coborât. Se citea pe chipul său că era bucuros şi fericit pentru că încă o dată era important şi util. A venit sora să-l ajute să coboare. S-a îndreptat prin mulţime, spre locul său, mândru şi victorios ca un viteaz învingător în luptă.

Aşa sunt bătrânii: nu pot face multe, dar ceea ce fac o fac cu toată inima. Un dram de utilitate le dă atâta bucurie şi speranţă de mai trăi.

Şi a mai fost un moment care m-a marcat. Era la oferirea darurilor. Un bătrânel paralizat, care abia reuşea să stea în cărucior, a primit "misiunea" de a aduce la altar pixida cu hostii. Părea că o ţine greu cu mâna. Dar o ţinea strâns la piept. Când a ajuns în faţa episcopului, a făcut un efort deosebit şi greu, dar cu bucurie şi schiţând un zâmbet de satisfacţie, i-a întins preasfinţitului hostiile. Mi-am închipuit că pentru acest om gestul era unul mare, unul dătător de mare bucurie.

Eu am mers la această celebrare dintr-o simplă obligaţie, dar m-am întors acasă ca după o lecţie de viaţă şi cu multe semne de întrebare.

Aceşti bătrânei sunt o lecţie vie pentru noi, care nu avem timp şi chef să vedem şi să ne dăm seama că viaţa oferă şi asemenea momente de neputinţă şi suferinţă.

Oare nu cumva avem nevoie de întâlniri cu bolnavi şi bătrâni pentru ca să înţelegem mai bine valoarea sănătăţii de care dispunem?

Pe de altă parte, am văzut suflete extraordinare care ştiu să ofere propria viaţă pentru a alina sau a micşora suferinţa altor persoane, poate faţă de care nu ar avea, omeneşte vorbind, nici o datorie. În acea casă s-a format acum o familie, deşi nu au nici o legătură de rudenie. Mai mult, a îngriji bătrâni e tare neplăcut: se mişcă greu, sunt greu de ridicat, le slăbeşte mintea, au un miros greoi, şi multe alte greutăţi. Şi totuşi... aici se încearcă şi se reuşeşte alinarea multor, multor suferinţe.

Merită o atenţie şi o preţuire toate acele persoane care, fără datorii şi fără a avea vreo obligaţie, se străduiesc să ofere câteva bucurii şi o viaţă demnă acestor persoane pe care, poate, le-au părăsit chiar proprii copii.

În porunca a patra a Decalogului Dumnezeu dispune copiilor să aibă grijă de părinţi. Dumnezeu nu spune ca părinţii să aibă grijă de copii. Asta nu era nevoie. Dar Dumnezeu parcă ştia că adesea copiii îşi vor renega părinţii, le va fi greu să-i îngrijească. Nu totdeauna părinţii găsesc recunoştinţa necesară. Dar aici, în această casă, bătrânii au găsit alţi copii, au găsit alţi fraţi.

Poate aţi mai fost în alte aziluri şi aţi rămas decepţionaţi. Şi eu am fost şi am plecat de acolo trist. Celelalte aziluri de bătrâni pe care le-am mai văzut sunt nişte locuri unde oameni disperaţi nu fac nimic altceva decât, amărâţi, îşi aşteaptă moartea.

Dar aici e cu totul altceva, pentru că în casă cu bătrânii şi cu surorile mai locuieşte Cineva: e Isus. Bătrânii, care chiar în suferinţă fiind, ştiu că pot obţine merite din durerile lor ca şi Isus pe Cruce. Pot să-şi unească suferinţele lor cu ale lui Isus. Surorile, care chiar dacă au o muncă grea şi ingrată, ştiu că o fac din credinţă şi din dragoste pentru Isus.

Dacă Dumnezeu s-ar face auzit, cu siguranţă ar spune: "Aici unde jertfele bătrâneţilor şi ale neputinţei se unesc cu jertfele slujirii din partea persoanelor consacrate, aici îmi place să locuiesc!"

pr. Iosif Dorcu