MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mă încăpățânez să cred
- 28 decembrie 2008 -

Analizând macheta ce reprezintă simbolic Întruparea Domnului Isus, expusă în Biserica Parohială din centrul Sibiului, am început să mă gândesc la motivele care ne împiedică pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeți dvs, păstorii de pe câmpia Betleemului și-au lăsat oile, și-au părăsit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L găsi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasă cântare liturgică "de la stele au învățat să se închine Ție, Soarele Dreptății", mergând și ei în căutarea Regelui Cristos.

Se tot vorbește în mediile creștine despre secularism, tradiții păgâne, moși Crăciuni care-i fură slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncăruri, băuturi, beculețe, pomi, etc. Și le facem răspunzătoare pe acestea de îndepărtarea omului de Isus și, prin această alienare, de înstrăinarea față de propria-i mântuire care poartă un singur Nume: Isus Cristos. Hei, dați-mi voie să vă contrazic, măcar în parte! Unde erau oamenii credincioși atunci când Isus S-a născut? Unde erau preoții, fariseii, cărturarii, fruntașii sinagogilor? Aveau în față legea, cunoșteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare dată când se întâlneau și totuși nu-i vedem asociați evenimentului Nașterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau păstori, oameni de speță joasă, rău famați, neacceptați în multe cercuri sociale evreiești. Și mai veneau astrologii, "ghicitorii în stele", care nu aveau nici o iotă din revelația dumnezeiască vetero-testamentală și ai căror dumnezei erau stelele și veniturile dobândite de pe urma cunoașterii drăcești a tainelor lor. Și ajungem la un prim răspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozități. Da, noi, "ăștia" practicanți, mărturisitori, creștini "cu tot neamul nostru", "de două mii de ani", cititori fervenți ai Scripturii, împlinitori zeloși ai rânduielilor bisericești, să luăm bine seama la lecția ieslei! Să nu rodească în noi germenele celui mai greu păcat, mândria, să nu ne vedem cumva, la dreapta judecată de apoi, necunoscători de Cristos, în simplitatea și-n umilința Sa, și despărțiți de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmărește pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne mulțumim cu religia și religiozitatea noastră, fără a veghea la relația și la înaintarea întru smerirea noastră și înălțarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbracă haina preoțească, îndrăznesc să-i așez aici și pe preaiubiții noștri păstori sufletești. Apostolul Pavel, parcă întrezărind pericolul care-i paște pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieți, în care, pentru a se feri cumva de căderea din harul mântuitor al cunoașterii și trăirii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptător și împotrivitor pornirilor Ego-ului său: "Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9,27). Același risc îl vede și Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preoților, și aceleași recomandări salvatoare ale dezvoltării personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relație vie, sinceră, zilnică, personală cu El, dincolo de viața comunitar-liturgică. Desigur, așa cum păstorii sunt responsabili de bunăstarea oilor turmei, mioarele sunt răspunzătoare de binecuvântările pastorale și proprii ale liderilor săi. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinită, din vina noastră, a laicilor.

Ne mai poate împiedica călătoria noastră spirituală conștiința fatalistă a propriei păcătoșenii. După pescuirea minunată, Petru Îi spune Domnului Isus: "Doamne, ieși de la mine, căci sunt om păcătos!" (Luca 5, 8). Nu s-a depărtat Domnul. Căci nu e păcat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afară numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Său cu care în unire viețuiește și domnește în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istorisește un caz deosebit. Un bărbat se prezintă la psihiatru pentru o anumită problemă, care-i afecta destul de mult funcționarea social-umană. În copilăria acestui bărbat, frecventa, împreună cu părinții, o biserică. La slujbă, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problemă asemeni celei pe care el avea să o dezvolte mai târziu, dar al cărei început se contura atunci, în următorul fel: "în iad cu ei!" Și toți cei din Biserică spuneau "Amin!". Bărbatul nostru nu doar că a rămas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungată, dar și-a format o imagine distorsionată despre Dumnezeu, rămânând departe de El, deși și-ar fi dorit a-L cunoaște. Vedeți dvs., nici păstorii, nici magii nu erau sfinți! Dar s-au încăpățânat să meargă spre Isus. Și a lor încăpățânare a fost primul act mântuitor, sfințitor, căci, așa cum spun Părinții Bisericii, "oridecâteori omul încearcă să își depășească condiția, devine un om spiritual".

Desigur, necredința în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt și din Fecioară, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la răstignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înălțare și Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare și piedici știute de noi toți în itinerariul nostru spiritual. Oricine este creștin, cunoaște și crede măcar aceste simple adevăruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Crăciun și Revelion, când tot omul își analizează trăirea, eu aș putea să fiu trist. Apăsat de conștiința propriei nimicnicii. Sunt multe greșeli pe care le-am făcut, multe căi pe care regret că am pășit. Privesc încă o dată frumoasa reprezentare a nașterii Domnului și mă umplu de speranță. Păstorii, magii, grajdul mizer al Întrupării Regelui universului îmi sunt prilej de a crede că e și pentru mine, păcătosul, mântuire. Mă încăpățânez să cred în propria-mi iertare, chiar când întreg lăuntrul spune că nu mai e Cale de scăpare pentru sufletul meu! Vă invit și pe dvs. a vă alătura drumului spre iesle! Și, cine știe, după ce vom fi făcut din ale noastre inimi sălaș de zămislire a lui Isus, poate, împreună fiind în călătoria fascinantă spre Golgota consacrării, nu ne vom mai întoarce pe același drum pe care am venit, precum magii odinioară. Dar să lăsăm aceasta în mâna Domnului! Deocamdată, să ne încăpățânăm să venim la El așa cum suntem! Să nu ne refuzăm cel mai frumos cadou la cumpăna dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slăvit să-i fie Numele!

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire