MEDITAŢII

Inima
- 21 decembrie 2008 -

Pare ciudat să vorbim despre negură în sărbătoarea luminii, despre rău în pragul naşterii binelui... Şi totuşi: acum sunt încercările mai subtile, dar şi mai dificile, fiindcă nasc tocmai din dorinţa de bine, clipele de mare cumpănă premerg timpul sacru, muşcătura răului e mai otrăvită când încercăm să scăpăm de el, aşa cum şi şarpele muşcă atunci când vrei să-i dai drumul...

E firesc să ne gândim la cei sărmani... cu condiţia ca darurile pe care le facem să nu însemne "pomană": altfel, la nedreptatea sărăciei adăugăm şi dispreţul banului.

E firesc să-i vizităm pe cei singuri... dar dacă o facem doar de două ori pe an (de unde şi vorba: "din Paşti în Crăciun"), ce lăsăm oare în urmă?! După ce stingi lumina, întunericul se face şi mai mare... Cu singurătatea e la fel.

E firesc să cântăm colinde bătrânilor părăsiţi în cămine... Poate că e mai bine că unii suferă de boala Alzheimer şi nu-şi mai aduc aminte nici de chipul celor dragi, fiindcă altfel... unde sunt rudele?! Iar dacă ne confundă cu cei dragi, ce răni deschidem, ce suferinţi fără nume lăsăm în urmă?!

E firesc să ne preocupe "prizonierii din spatele porţilor închise ale unui spital", cum se exprima cineva recent într-o altă reflecţie, dar de ce oare ne preocupă soarta lor numai de sărbători?! Porţile spitalelor sunt deschise în timpul de vizită, dar vizitele lipsesc... Cei dinăuntru sunt prizonierii propriei suferinţe, iar, ca să "iasă", le trebuie ajutorul calificat al celor dinăuntru şi ajutorul sufletesc, pentru care nu trebuie numaidecât calificare - al tuturor, tot timpul... Ce-ar fi să ne rugăm împreună cu ei ceva mai des, nu numai atunci când cântăm grăbiţi colindele de sărbători?!

"Şi nu uita, când e Crăciun, Române, să fii bun" - e firesc să cântăm colinde de sărbători şi să facem apel la inima bună a Românului - dar bucuria se transformă prea ades în sentimentalism, cum remarca pr. Adrian Dancă pe blogul său, colindele din bătrâni nu mai sunt la "modă", colindele noi "modernizate", "adaptate", cântate toate pe aceeaşi melodie cu iz mai mult sau mai puţin oriental şi dacă se poate, de doi solişti pe patru voci, devin jalnice manele...

E firesc să facem şedinţe, dări de seamă, bilanţ anual (cu aşa ceva se ocupă fiecare instituţie, inclusiv familiile) - să ne grăbim să cheltuim fondurile cerute de la începutul anului, dar alocate abia pe ultima sută de metri înainte de încheierea anului financiar, să evidenţiem eforturile depuse, să ne lăudăm unii pe alţii... şi mai ales, să avem grijă să strecurăm aşa, într-o doară, câte o picătură otrăvită - în fond, expresia "in cauda venenum" nu se refera numai la scorpioni... E tocmai acel "dram de oţet ce strică aluatul cel mai nobil" - dacă ar fi să-l cităm pe Shakespeare - şi care de fapt nu e decât o altă mască a negurii... Cineva se întreba recent dacă Shakespeare a fost sau nu catolic (şi răspunsul era: "a fost dramaturg"), dar când ne facem astfel de "daruri", oare ne întrebăm măcar dacă suntem creştini? Jalnică mai e bucuria transformată în satisfacţia lui "i-am zis-o !", ca un fel de "sâc" oficial.

Alergăm, într-adevăr, după daruri, după beteală aurită, după globuri şi steluţe şi îngeraşi, chiar şi după steaua pentru vârful de brad... agăţăm lumini la uşi, în copacii din faţa vilelor, pe străzi - şi e tare frumos - dar lumina din inimă, oare pe unde s-a rătăcit?

Alergăm după cumpărături pentru îmbelşugata masă de Crăciun, ca şi cum am dori, mâncând, sa scăpăm de spectrul tuturor grijilor - şi tot simţim că "ne lipseşte ceva". În Germania, o familie (doi adulţi, doi adolescenţi) cumpără pentru o săptămână mâncare de vreo 500 $, în Ecuador (unde se află şi misionari ai Diecezei de Iaşi), o familie (trei adulţi, un adolescent, trei copii): de 31 $, în Ciad (trei adolescenţi, trei copii: 1,23 $: orez, ceva fasole, câteva fructe, apă). Şi suntem, evident, pe acelaşi Pământ unde cineva din Iaşi îşi duce copiii în Laponia să-l vadă de-adevărat pe Moş' Crăciun zilele acestea... Da, chiar ne lipseşte ceva: poate o inimă de om?! Aşteptăm în fiecare an pe acela care schimbă inima de piatră într-o inimă de carne... Şi el vine. Vine de Crăciun. Iată de ce, pentru clipa când "avem o inimă de carne", facem daruri şi ne purtăm aşa cum ar trebui s-o facem tot anul... dacă am avea mereu "o inimă de carne".

Dar Crăciunul trece şi bate iarăşi vântul îngheţat al negurii... peste inima noastră.

Numai că noi, cei care iubim, ştim bine: la suflarea lui, flăcările mici se sting (ca să se aprindă iar, din Paşti în... Crăciun), iar celelalte se aprind mai tare... şi ard tot anul. În tăcere.

Crăciun fericit!

dr. Ecaterina Hanganu