MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Invizibilul și omul recent
- 20 noiembrie 2008 -

Traversam o perioadă dificilă a vieții mele, nu cu multă vreme în urmă. Circumstanțele existențiale făceau să pară greoaie fiecare nouă zi. O doză considerabilă de tristețe, alături de autoculpabilitate și de lipsă completă a vizualizării... iată câteva secvențe din tabloul meu interior. Cineva îmi dăruise cândva un documentar în engleză, numit "Secretul", un filmuleț american realizat cu "oameni de succes" în diferite domenii de activitate, oameni bogați, cunoscuți, aparent fericiți. Concluzia filmului era următoarea: trebuie doar să-ți dorești ceva, dar să-ți dorești din toată inima, pentru ca tot universul să lucreze la împlinirea dorinței tale. În concepția realizatorilor acestui film, universul e un fel de forță misterioasă activată sau blocată în acțiunile sale de dorințele fiecărui om. Pare ciudat pentru noi, românii, însă nu poți să nu remarci în materialul cu pricina, dacă analizezi cu băgare de seamă, sâmburele unei ideologii care stă la baza "teologiei prosperității" în țara tuturor posibilităților. Da, câteva din ideile expuse acolo sunt adevărate. Felul în care tu te privești poate fi și felul în care ceilalți se raportează la tine. Dacă ești tot timpul mânios și încruntat, vei atrage, asemeni unui magnet, reacții similare din partea celorlalți. Dacă te vezi mic, neînsemnat, prostuț s-ar putea să te vadă și ceilalți în același mod. Dacă nu crezi că vei avea peste noapte o vilă impresionantă, o mașină "ultimul răcnet", o firmă care se conduce singură, nici că vei avea parte de ele. Se ridică însă câteva întrebări. E de ajuns să crezi în aceste chestiuni pentru a le avea? Dacă ne dorim aceleași obiecte pe care le vor și alții, cum rezolvă dilema "universul"? Dacă avem tot ceea ce vrem, suntem saturați, satisfăcuți, fericiți? Dacă "universul" e generatorul tuturor lucrurilor bune, consecința împlinirii dorințelor noastre, care este originea răului? Ce răspuns are "universul" la problema veșniciei?

Filozofia nu este o rezultantă antropologică, ea își găsește începuturile în istoria incipientă a lumii. Nu este rigidă și inflexibilă, nu are axiome unanim acceptate și acceptabile. Din contră, câți filosofi sunt, atâtea filozofii există. Îi putem spune "formă a conștiinței sociale", "concepție generală despre lume și viață". Haideți să-i spunem simplu "contemplare"! Lumea veche o iubea la nebunie. Te învăța să gândești, să trăiești punându-ți întrebări, îți dădea impresia că, însușindu-ți-o, ești mai bun decât ceilalți. În accepțiune creștină, filosofia nu este rea în ea însăși. Filosofia a fost unul din multele mijloace prin care Dumnezeu Și-a revelat frumusețea, complexitatea, unicitatea în dumnezeire. Filosofia a reușit să facă multora viețile frumoase, dându-le sens pământesc. Nu a reușit însă niciodată să ofere mai mult decât consolare. Adică un fel de încurajare pe care o dai unui muribund care-și dorește cu orice preț să trăiască: "Prietene, haide să râdem împreună azi! Mâine vei muri!"

În cartea sa, "Consolarea filosofiei - un ghid spre fericire", Alain de Botton arată cum poate fi folosită filosofia în vederea îmbunătățirii vieții. Iată, dacă ai probleme cu încrederea de sine, urmează exemplul lui Socrate: fii singurul care luptă pentru adevăr și mergi cu adevărul tău chiar până la sacrificiul suprem! De la Epicur poți învăța că atunci când nu ai găsit fericirea, ești pe o cale greșită: trebuie să cauți în altă parte. Seneca ne spune că putem lupta cu mânia, acceptând contextul nostru existențial și coborând ștacheta așteptărilor de la viață. Iar Montagne ne îndeamnă să iubim înțelepciunea moderată, căci în simplitate este mai multă bucurie decât în cunoaștere. Îmi place mult titlul cărții. Consolarea filosofiei. Mi se pare inspirat. Așa și este. Filosofia oferă consolare, mângăiere. Pe alocuri, dezamăgire și pseudocăi spre împlinire. Și cine ar putea fi mai în măsură să afirme acestea, dacă nu un simpatizant înfocat al său, astăzi cunoscut sub numele de sfântul Augustin. Augustin s-a născut la Tagaste (astăzi Souk Ahras), Numidia, în nordul Africii, în anul 354. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, era o practicantă exemplară a creștinismului. În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de "Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. Părăsește pe rând aceste curente filosofice, declarându-le incapabile de a răspunde întrebărilor sale profunde. Retras în grădină pe domeniul Cassiacus, spre o "dramatică examinare a adâncurilor ființei sale", Augustin are un moment de revelație sub un smochin: aude o voce a unui copil din casa vecină, spunând: "Tolle, lege; tolle, lege" ("ia și citește; ia și citește!"). Nu-și amintea însă nici un cântec de copii care să conțină aceste vorbe și, imediat, și-a dat seama că îi vorbise o voce divină. Luând "Cartea apostolului", citi primele cuvinte care îi căzură sub ochi: "Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Cristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte". "Nu am dorit să mai citesc în continuare și nici nu mai era nevoie. Imediat ce am ajuns la sfârșitul acestei fraze, în inima mea s-a răspândit ceva asemeni unei lumini pline de liniște și de încredere, care a risipit tot întunericul îndoielilor mele". Sf. Augustin, Confesiuni, cartea a VIII-a. Acesta este momentul convertirii sale, hotărâtoare în acest sens fiind influența episcopului Ambrozie, care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387.

Augustin își dă seama că filosofiile îmbrățișate de el oferă doar consolare pentru viața aceasta, resemnare tacită și vinovată în fața unui destin care aparent nu oferă soluții, dar macină forul interior prin neliniște, lipsă de certitudine și de pace. Descoperirea lui Cristos nu l-a făcut mai puțin filosof, ci adevărat și deplin filosof, prin Cel care, o dată găsit și internalizat, avea să-i transforme radical existența.

Cât despre mine, nu aș putea spune că am traversat, cu înțelepciunea filosofiei, fie ea consolatoare sau deplină, deșertul sufletesc prin care trec de-o vreme. Ca unul care am gustat din plinătatea filosofiei, adică din Isus Domnul, vă recomand cu toată încrederea să vă îndreptați spre El, Cheia spre o viață trăită din belșug, Răspunsul tuturor întrebărilor, Remediul temerilor interioare, Mulțumirea in orice aspect potrivnic al vieții, Stânca în fața ispitirilor, Stavila împotriva căderilor, Preaplin de bucurie și de Iubire. Îl știu pe Cristos, "frumusețe atât de veche și totuși atât de nouă"; Îl știu, deși mi-e atât de greu să-L ating!

"Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumusețe atât de veche și totuși atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Și iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, și eu acolo, în afară, Te căutam și dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumusețe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă țineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat și m-ai strigat și ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat și ai strălucit, și ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă și eu am inspirat, și acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine și acum sunt înfometat și însetat după Tine; m-ai atins doar și m-am și aprins de dor după pacea Ta." - Sfântul Augustin

Andrei Pătrîncă
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire