MEDITAŢII

Înţelesul de pierdere, seara
- 5 iulie 2007 -

Printre cărţile aflate în biblioteca părinţilor, am descoperit un titlu incitant: "Înţelesul de pierdere, seara"[1]. Investigând puţin istoria achiziţionării acestei cărţi, am aflat că a fost una dintre cărţile care, pentru că nu se vindea, era adăugată obligatoriu unui alt produs, pe vremea odiosului. Nu a fost în intenţia alor mei să o cumpere, dar au intrat forţaţi în posesia ei. Pe scurt, cartea prezintă viaţa unor personaje din elita intelectuală, aflate într-o permanentă căutare de satisfacţii profesionale şi familiale, ale căror vieţi, la apusurile lor, nu poartă decât amprenta lipsei de sens. Fiecare zi aduce cu sine o lipsă şi anunţă iminenţa pierderii depline, care este moartea. Încheierea exprimă chiar tema dominantă a acestei lucrări literare: "Profesorul" universitar, medic internist, aspirant la numeroase alte titluri, se adresează secretarei sale: "- Ştii ce se cheamă un perimetru de nimic şi de nimeni? E ca şi cum la extremitatea cea mai de departe a drumului tău s-ar întinde un abis de pierdere din... 'prea singur'. Propune-mi, te rog, cel puţin o imagine, o umbră, cel puţin o umbră remanentă pentru chenarul jumătăţii aceleia din dreapta, îmi propui, îmi promiţi să-mi propui?" Iată şi răspunsul secretarei, inocent şi evitant în aparenţă, dar parcă profetic pentru profesor: "- E târziu, e prea târziu, şopti (sau doar păru să şoptească) Coralia." O carte bună. Cine a citit măcar clasica operă a Hortensiei Papadat Bengescu, "Concert de muzică de Bach" va descoperi aceeaşi temă ca-n "Înţelesul de pierdere, seara". Iar cine a citit "Trupuri şi suflete" - din nefericire, nu-mi amintesc autorul -, îşi va întări ideea că ceea ce vor să transmită autorii aceştia care analizează fenomenul intelectual şi lipsa lui de sens în absenţa credinţei, nu e strictă fabulaţie, ci e crunta realitate. Dar în acest al treilea roman, apare şi alternativa la suferinţa "ascensiunii" umane. Atunci când medicul, în goana lui după afirmare, rămâne părăsit de familie şi ocolit de prieteni, priveşte spre un alt coleg de breaslă, medic de laborator, fără titluri deosebite, dar credincios, şi afirmă: "El este cu adevărat fericit. Eu nu cred în nimic... şi nu am nimic. El are credinţă şi prin credinţa lui are totul". În plus, în "Trupuri şi suflete" apare un alt personaj împlinit, nu un cunoscut predicator, ci un smerit preot catolic, singurul preot şi singurul martor la slujba de înmormântare a trupurilor care se sting în spital şi nu sunt revendicate de nimeni.

Suferinţa şi pierderea. În scrisoarea "Salvici doloris", 1984, Papa Ioan Paul al II-lea rechema lumea la analiza suferinţei, din perspectivă creştină. Suferinţa, spune Papa, constă în lipsa binelui. Lipsa binelui este răul. Cauza suferinţei este deci un rău, dar suferinţa şi răul nu se identifică. Există tot atâtea rele câte carenţe care dau naştere durerii, tristeţii, supărării, decepţiei şi chiar disperării, după intensitatea răului. Principiul suferinţei fiind lipsa, ne putem întreba: de ce această lipsă, cine a provocat-o? Lipsa constă tocmai în pierderea părtăşiei cu Dumnezeu. Iar remiterea pierderii este reîntoarcerea la Dumnezeu prin Cristos. Domnul Isus Îşi asumă durerea tuturor şi, în mod conştient, o suferă pe cruce. Unicul răspuns nu putea veni decât din iubirea lui Dumnezeu pe cruce. Dumnezeu Tatăl dă soluţia problemei suferinţei: ea constă în faptul că El Îl "dă" pe Fiul Său. Răul este păcatul şi suferinţa este moartea. Prin cruce, păcatul este învins şi prin înviere este învinsă moartea. Suferinţa lui Cristos este o suferinţă răscumpărătoare. Cristos răspunde la problema suferinţei oferind toată disponibilitatea şi compasiunea sa; El oferă ajutorul şi se oferă pe Sine. Cu suferinţa sa, omul se inserează în suferinţa Domnului Isus, iar suferinţa dă naştere la iubire faţă de cel care suferă.

În creştinism, pierderea devine posibilitate de câştig. Îmi amintesc de o ilustraţie în care un miner german, batjocoritor la adresa celor sfinte, îşi pierde ambele picioare într-un accident şi devine un om de bază al Bisericii. Multe femei care suferă de "boli închipuite" se vindecă de propriile suferinţe atunci când copiii sau soţii lor se îmbolnăvesc cu adevărat şi ele se "pierd" pe ele însele, recâştigându-se de fapt înnoite întru iubire.

Eram într-o biserică din Oradea. Pentru prima oară acolo. La sfârşitul slujbei, un bărbat în vârstă se apropie de mine şi-mi istoriseşte, fără o introducere semnificativă, problema dumnealui: "- Îmi visez în fiecare seară părinţii care sunt decedaţi. E o obsesie pentru mine. Ce să fac?" Am trecut peste sentimentul de stranietate pe care ţi-l produce atâta încredere acordată spontan, eu fiind străin pentru dumnealui şi dumnealui străin pentru mine, răspunzându-i: "- Cu ce vă simţiţi vinovat faţă de ei?" S-a uitat mirat la mine, a rămas mut câteva secunde, de parcă ar fi vrut să mă întrebe: "- De unde ştii?" Domnul acesta se simţea culpabil de faptul că ai săi părinţi au refuzat să creadă în Domnul Isus şi în iertarea Lui până la sfârşitul vieţii. Au adormit în rebeliune faţă de Cristos. Şi el credea că nu a fost o mărturie suficientă pentru întoarcerea lor. Ne este greu să acceptăm pierderea, dar cât de greu o suportăm atunci când noi ne considerăm responsabili, când nu mai e cale de întoarcere, când credem că nu mai sunt soluţii! Şi totuşi, indiferent dacă suntem sau nu autorii suferinţei şi, implicit, ai pierderii, trebuie să credem neîncetat în puterea lui Isus de a ierta în urma căinţei şi a mărturisirii. Şi dacă El ne oferă panorama iertării, de ce să contemplăm permanent greşeala? Să ne vrea Cristos îmbrăcaţi permanent în sac şi cenuşă? Să nu dorească El să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare nou început pe care ni-l oferă, de fiecare păcat iertat? Prin Domnul, pierderea din "vina mea" poate deveni câştig pentru alţii. Să luăm doar exemplul atâtor femei care s-au convertit în urma avortului şi care au devenit pentru gravidele ce se gândesc la pruncucidere cele mai de seamă instrumente divine!

Alegoric vorbind, aşa cum afirma odată pastorul Richard Wurmbrandt, Creatorul a vrut ca omul să treacă prin faza de... larvă şi de omidă înainte de a ajunge fluture ca să-şi reia zborul către infinit. Satan, în răutatea şi singurătatea lui, vrea să-i oprească însă pe oameni permanent în faza de larve şi omizi ca să viermuiască în jurul lui şi sa-i ţină companie. Dumnezeu îngăduie răul doar pentru că prevede binele ce rezultă din însuşirea lecţiei lui.

Seara, înţelesul de pierdere provoacă o durere afectivă care se intensifică pe măsură ce soarele merge la culcare şi peste toate se aşterne întunericul. Dar mâine e o nouă zi...poimâine încă o zi... până în Ziua cea neînserată a Împărăţiei Sale! Când pierdere nu va mai fi, nici suferinţă, nici slavă deşartă... ci doar bucuria Iubirii! Să luăm cu năvală Cerul Iubirii! Prin Domnul nostru, Isus Cristos!

"Să-ţi iubeşti rădăcinile şi-atunci nu vei fi nicicând singur! Când iţi e greu, dragostea asta îţi aduce aminte că, oricât ai fi de departe, ai unde să te întorci. Să iubeşti ploaia şi atunci poţi simţi că orice strop îţi aduce alinare în zile grele! Să iubeşti florile! Să ai răbdare să le priveşti înflorind şi alunecând în ofilire şi-ai să înveţi atunci cât de trecătoare sunt toate! Să iubeşti curcubeul care-i un zâmbet după ploaie, dar puritatea din culorile lui îţi mângâie privirea, mai mult decât orice! Să iubeşti şoapta vântului când nerostită-ţi poposeşte în auz! Să iubeşti albul zăpezii, pentru puritate, pentru simţământul de nesfârşit! Să iubeşti muntele pentru liniştea ce o dă paşilor tăi, în vremea când pierdut te vrei în timp şi spaţiu! Să iubeşti fiecare clipă din viaţă! Să iubeşti pe cel de lângă tine, până la limita iubirii, să iubeşti până când doare, până când simţi că nu mai poţi respira, până când simţi că te vei sparge, ca şi lumina, în bucăţi, sau până când simţi că de atâta iubire şi de atâta durere, te vei preface în praf stelar pe care mâinile şi gândurile nimănui nu-l vor atinge vreodata! Să iubeşti până la durere şi dacă reuşeşti, atunci dacă va fi să fie, să vină ziua în care vei căuta să dai un sens durerii, atunci îl vei găsi. Pentru că atunci vei afla că, oricât de mult ai crezut că suferi, n-a fost mai nimic.

Când ajungi să cauţi un 'înţeles pierderii', asta înseamnă că VREI să treci dincolo de ea."[2]

Note
[1] Nicolae Neagu, Înţelesul de pierdere, seara
[2] Krista, Un gând nu prea mult gândit, http://www.agonia.ro

Andrei Pătrîncă