MEDITAŢII

"Sfinţi" cu pietre-n mâini
- 8 martie 2007 -

Citeam recent despre un şofer american care, ieşind din casă, a încercat să îşi pornească maşina, fără succes însă. S-a coborât din maşină, a scos pistolul şi a început să tragă: mai întâi în roţi, apoi în geamuri, iar la final în caroserie. După ce a făcut-o ca un şvaiţer s-a calmat. Doamne, ce nebun!

Mânia unor şoferi, a celor mai mulţi, o vedem - dacă nu experimentăm - zi de zi. Mai văd uneori câte unul claxonând nervos şi dând mărunt din buze: noroc că sunt geamurile închise şi nu îl aud. Dar sunt unii mai darnici: îi vezi la câte o intersecţie, indiferent câţi copii sunt prin preajmă, cum deschid geamul, îşi scot capul afară şi toarnă expresii "dulci". Îmi amintesc chiar de un incident în care două maşini se ciocniseră, iar un tinerel din prima s-a coborât rapid şi a început să îl ia la pumni pe domnul din celălalt vehicul. Un raport găsit pe internet indica sute de morţi şi mii de răniţi în SUA datorită conflictelor între şoferi pe fondul nestăpânirii nervilor. Iar procentul victimelor creşte cu 7% pe an.

Şi mă gândesc atunci la mine. Nu am înjurat niciodată la volan. Nu mi-am arătat niciodată degetul colegilor de trafic. Nu am avut niciodată o ieşire nervoasă, nu am tras în roţi, nu am împărţit pumni. Niciodată! Să fie oare pentru simplu fapt că nu am carnet de conducere şi nici maşină?

* * *

Ştiţi, mă pot gândi la multe lucruri bune despre mine. Niciodată nu am bătut pe cineva să îl las lat. Să fie pentru că am fost cam bleg toată viaţa? Niciodată nu am făcut sex înainte de căsătorie. Să fie pentru că eu nu a trebuit să stau în cămin, să dorm în patul de dedesubt în timp ce deasupra colegul are parte de ceva "acţiune" sau să merg la baie să fac un duş şi să dau acolo peste cineva în costumul Evei? Niciodată în anii deja mulţi de serviciu nu am flirtat cu cineva de sex opus. Să fie oare pentru că acolo unde lucrez 99% sunt bărbaţi şi trec zile, săptămâni, fără să văd vreo femeie? Nici în afara serviciului nu am flirtat. Dar oare ar flirta cineva cu mine?

Uneori am impresia că noi, practicanţii, cei apropiaţi de Biserică, ne lăsăm uşor seduşi de ideea perfecţiunii noastre. Iar dacă nu este perfecţiune, atunci e măcar superioritate. Iar aceasta ne permite să judecăm cu usturimea unui bici pe cei care nu vin des la biserică sau care înjură, beau, fură, curvesc. Într-o carte cu care mă delectez acum autorul spune, pe bună dreptate, că ne-am specializat în aruncatul pietrei, fiind gata, asemenea cărturarilor şi fariseilor ce au adus-o la Isus pe femeia adulteră, să îi omorâm pe cei păcătoşi. Era acolo citată o experienţă dureroasă a unei mame care se prostitua şi, mai grav, îşi dădea şi fiica de câţiva ani, pentru plăcerile unora care plăteau foarte bine. Femeia era terorizată în conştiinţă, iar pastorul căreia tocmai îi descoperise aceste lucruri groaznice a invitat-o la biserică. "La biserică?", a exclamat ea. "Nu mi-e oare suficient de scârbă de mine însămi? Oamenii aceia nu m-ar face decât să mă simt şi mai vinovată." Adevărat. În locul unei primiri cu iubire, o astfel de persoană ar fi aproape sigur primită cu răceală. Privirile pe care i le-am arunca ar fi pietre. Bârfele de după stâlpii bisericii ar fi doar alte pietre.

Cumva, printr-un misterios raţionament, ne considerăm plini de merite pentru vieţile noastre care nu poartă peceţi de scandal atât de vizibile. Oare în locul îngâmfării nu ar trebui să avem recunoştinţă faţă de Dumnezeu care ne-a ferit de anumite încercări, de anumite ispite? Recunosc că uneori visez la momentul când în familia noastră problemele financiare vor lua sfârşit, dar apoi rapid mă întreb: oare am putea să ducem povara unei bunăstări financiare? Când văd pervertirea adusă de bani în cazul atâtor oameni, nu pot să nu alung dorinţa de bogăţie, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru atâta cât avem. Am convingerea că multe dintre lucrurile care considerăm că lipsesc vieţii noastre - bogăţie, frumuseţe, copii, un anume talent... -, lipsesc cu un sens, ştiut doar de Dumnezeu; spre binele nostru, oricât de absurd ar putea părea la o primă şi superficială privire.

Cred apoi că totul trebuie înţeles în context: şi "sfinţenia" şi păcatul. De multe ori contextul este cel care ne ridică sau ne coboară. Un mediu bun te poate feri de păcat, dar aceasta nu înseamnă că eşti sfânt. Un mediu rău te poate scufunda până peste gât în păcat, dar aceasta nu înseamnă că eşti ultimul om de pe pământ. Îmi amintesc de un seminarist care, acum mulţi ani, îmi spunea că va merge la ţară. L-am întrebat cine este paroh în satul unde va merge. Mi-a spus că este un sat ortodox, deci nu este preot catolic. "Şi unde vei merge la Liturghie?", m-am găsit eu grijuliu. "Mi-ajunge că merg tot anul (universitar) zilnic la Liturghie. Acum sunt în vacanţă: Liturghia e ultimul lucru care mă interesează." Nu, astăzi nu este preot (ca să previn unele întrebări). Cred că pentru seminarişti, modul în care îşi petrec vacanţa este uneori o oglindă mai bună decât carnetul cu note.

Înainte de a ne auto-declara sfinţi, înainte de a arunca cu pietre în alţii, trebuie să ne întrebăm dacă impresia bună despre noi are un fundament real. Altfel ne putem trezi într-o bună zi cu o încercare, în faţa căreia vom eşua. Vom deveni noi femeia adulteră şi poate unii membri ai Bisericii nu vor mai avea răbdare să ne ducă în faţa lui Isus ci vor trece direct la a ne omorî cu pietre. Nu zi hop până nu ai trecut puntea, îmi spunea bunica. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, ne-a spus Isus.

Iată, Postul Mare este o perioadă cum nu se poate mai potrivită pentru a ne analiza, pentru a conştientiza că ceea ce ni se pare un merit al nostru ("nu am băut niciodată!"), este de fapt grija paternă a lui Dumnezeu ("te-am ferit fiule, că altfel era prăpăd de tine!"). Tereza de Lisieux spunea un lucru frumos: un copil care se împiedică de nişte pietre îi este recunoscător tatălui care îl ridică şi îi tratează rana; cu cât mai recunoscător trebuie să fie cel la care tatăl îi îndepărtează din timp pietrele din drum! Poate nu vom şti niciodată ce pietre a îndepărtat Tatăl din drumul nostru, dar dacă viaţa ne este lipsită de încercări puternice, mândria trebuie să fie ultimul sentiment pe care să îl resimţim. Dacă unii au parte de pietre-încercări nu este pentru că ar fi inferiori sau au nevoie de "şcolarizare" divină, spre deosebire de noi "docenţii", ci pentru că acesta este planul lui Dumnezeu. Care nu se comentează.

Mă gândesc frecvent la generaţia tânără şi la presiunile la care este ea expusă. Ne este atât uşor să îi judecăm pentru depravare, pe cât de greu ne este să îi înţelegem. Dacă aş fi păstor de suflete aş institui imediat un premiu pentru fiecare tânăr care a reuşit să ajungă curat până în ziua căsătoriei: aceştia sunt eroii de astăzi, mai eroi decât mulţi dintre noi, cei ce ne întâlnim duminica în parohie. Şi aş da menţiuni, nu pietre, tuturor celor care, deşi au căzut, mai au sentimentul că ceva nu este bine în ceea ce fac.

Radu Capan
www.capan.ro