MEDITAŢII

Frunză verde
- 15 ianuarie 2004 -

Am participat, nu de mult timp, la o înmormântare. Preotul care a predicat, voind să evidenţieze importanţa şi demnitatea fiinţei omului, spunea printre altele: "Oamenii care nu cred în Dumnezeu consideră omul ca ceva care trăieşte puţin timp pe pământ apoi moare şi totul se termină. În cazul acesta omul nu ar fi cu nimic mai mult decât o frunză, care se iveşte primăvara, trăieşte câteva luni pe ramul copacului, apoi se îngălbeneşte, moare şi cade în pământ. Intră astfel într-un anonimat total. Dumneavoastră, ca fiinţe cu raţiune, ştiinţă, voinţă şi libertate, v-ar conveni să fiţi reduşi la valoarea unei simple frunze?" întreba retoric predicatorul.

Poate acel predicator a minimalizat valoarea frunzei, pentru a evidenţia măreţia omului. Şi, poate, avea dreptate. Totuşi noi ne-am obişnuit aşa de mult cu frunzele care ne înconjoară, încât uşor le rupem, uşor le călcăm în picioare, uşor le ardem toamna, uşor le desconsiderăm. Însă aceste frunze sunt adevărate minuni ale lui Dumnezeu.

Mai întâi mă gândesc la bătrânul Noe: ce bucurie a simţit atunci când porumbelul i-a adus în cioc o rămurică înverzită, cu câteva frunzuliţe! Acele frunzuliţe parcă vorbeau, purtau în ele o veste minunată: pământul devenise din nou locuibil şi Noe scăpa din închisoarea arcei sale. În antichitate oamenii foloseau frunzele de laur pentru a împodobi fruntea învingătorilor. Frunzele de laur vorbeau tuturor despre curajul şi puterea celui încoronat cu acest frunze. Frunzele au fost şi decor pentru marile sărbători. Mă gândesc acum la procesiunile evreilor, care purtau în mâini acele frumoase frunze de palmier.

Frunzele au constituit şi vor constitui pentru întreaga omenire hrană. Nici nu ne-am putea imagina masa noastră fără gustul minunat al frunzelor. Cât de hrănitoare sunt diferitele salate, cât de plăcut e parfumul atâtor mirodenii. Chiar şi frunza de urzică, pe care de multe ori am evitat-o, ştiind că doar o simplă atingere ne va ustura, e atât de plăcută şi atât de hrănitoare în primele zile ale primăverii!

Apoi atâtea frunze sunt adevărate laboratoare de medicină: conţin aşa de multe elemente terapeutice, încât medicii se întrec şi nu se satură să ni le prescrie ca leac pentru o mulţime de boli. Oare în vechime (şi până în zilele noastre, când au fost inventate medicamentele chimice), frunzele nu au fost singurele medicamente pentru omenire? Şi azi, din orice frunze am face ceai, nu se poate să nu aibă un efect binefăcător.

Când eram elev în clasa a cincea, îmi amintesc că profesorul de botanică ne-a dat ideea de a ne înjgheba fiecare câte un ierbar. Fiecare dintre noi am început să adunăm fel de fel de frunze şi să le uscăm, ţinându-le presate în cărţile noastre. După ce se uscau deveneau adevărate fotografii prin cărţile noastre. Iar profesorul ne arăta şi ne explica cât de frumoase şi minunate erau aceste frunzuliţe, chiar dacă erau uscate. N-am să uit niciodată cum ne vorbea despre mulţimea de nervuri ale frunzei, despre multitudinea de forme şi mărimi a frunzelor, despre culoarea pe care o capătă frunzele, despre dantelăria variată a marginii frunzelor. Nu o spunea deschis (pentru că nu avea voie) dar ne făcea să înţelegem perfect că aceste frunze erau adevărate minuni ale lui Dumnezeu (el spunea "ale naturii").

Frunzele, deşi noi nici nu ne dăm seama uşor, constituie marele laborator pe care ni l-a oferit Dumnezeu pentru a ne prepara, zi şi noapte, oxigenul aşa de necesar nouă tuturor. Vă imaginaţi că dacă ar dispărea toate frunzele de pe pământ, am muri şi noi o dată cu ele pentru că nu am mai avea ce respira? Atunci când oamenii distrug verdeaţa, când distrug culturile, distrug farmacia verde a terrei, distrug fabrica de oxigen.

Aţi avut ocazia de a privi de sus o pădure întinsă, în plină toamnă? Este un tablou incredibil: o mulţime de culori, de la maroniu şi până la un galben foarte deschis, o imagine de paradis, un peisaj greu de descris în cuvinte! Şi asta tot datorită frunzelor, atât de minunat gândite şi create de Dumnezeu. Frunzele, chiar şi când se usucă, tot frumoase rămân!

Dacă un necredincios ar privi cu bunăvoinţă şi cu suflet deschis o simplă frunză, ar avea în faţa sa un mare tratat de teologie: ar vedea, uşor de tot, câtă inteligenţă şi fantezie a investit Dumnezeu în această simplă şi prea banală frunzuliţă.

Poporul nostru român, atent la tot ceea ce îl înconjoară şi îl ajută, a introdus frunza ca o însoţitoare în momentele de bucurie şi de jale. Acest laitmotiv "frunză verde" sau "foaie verde" apare permanent în folclorul nostru românesc. Oraţiile de nuntă şi bocetele, doinele şi baladele, cântecele de petrecere şi urăturile, colindele şi cântecele de dragoste încep cu o invocare a preafrumoasei frunze: "Frunză verde-a bobului" sau "Foaie verde de mărar" şi multe altele.

Dacă pe pământ ar fi o singură frunză ne-am uita la ea ca la o mare minune a lumii. Dar dacă sunt mai multe, nu merită oare aceeaşi preţuire? Ne plac tuturor tablourile şi admirăm marii pictori. Dar frunzele nu sunt picturi. Ele sunt adevărate opere de artă vii, create de Dumnezeu. Oare nu merită o adevărată admiraţie Marele Artist?

Îţi mulţumim, Doamne, pentru minunatele frunze pe care le-ai gândit şi le-ai creat pentru noi!

pr. Iosif Dorcu