MEDITAŢII

Eu şi ceilalţi
- 23 noiembrie 2006 -

În excelenta sa carte Mere Christianity (Creştinism, pur şi simplu, Humanitas 2004), C. S. Lewis, cunoscutul apologet creştin, scrie referitor la "păcatul cel mare", mândria: "cu cât o avem mai mult, cu atât ne displace la ceilalţi." Explicaţia? "Mândria este în mod esenţial competitivă. (...) Comparaţia te face mândru: plăcerea de a fi deasupra celorlalţi. Odată ce nu mai există elementul de competiţie, nu mai există mândrie."

Recunosc că adesea mă enervează cei din jur când nu-şi mai încap în piele, când sunt cu nasul pe sus, când se împopoţonează cu penele altora, când vor să fie mereu în centrul atenţiei. De ce? Pentru că adesea eu însumi mă consider mai bun decât ceilalţi, adesea îi judec în sinea mea, adesea sunt plin de admiraţie faţă de propriile-mi realizări, adesea sufăr când ceilalţi nu îmi recunosc valoarea, adesea caut să-i impresionez pe cei din jur.

C. S. Lewis spune că primul remediu împotriva mândriei este să ne dăm seama că suntem mândri. Sf. Pavel merge şi mai adânc: "Nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine" (Fil 2, 3). Toate bune şi frumoase, dar când în mod obiectiv sunt mai deştept, mai frumos, mai puternic, etc., decât altul, cum să-l consider pe acesta mai presus decât mine? Nu ar fi o minciună şi un fals spirit de modestie?

În comentariul său asupra acestui pasaj din Epistola către Filipeni, Sf. Toma din Aquino explică: "Nimeni nu este atât de bun, încât să nu fie în el vreun defect, şi nimeni nu este atât de rău, încât să nu aibă în el ceva bun." Prin urmare, ne îndeamnă Sf. Toma, fiecare să-şi spună în sine: "Poate se află în mine un defect care nu se află în celălalt." În plus, continuă Aquinul, fiecare este cristofor, purtător de Cristos. Dacă nu din alte motive, cel puţin din acesta putem să-l considerăm pe celălalt mai presus decât noi.

Umilinţa, virtutea contrară mândriei, ne aduce aminte, etimologic, că provenim din ţărână: humilitas vine din humus, "pământ". Umilinţa este cea care ne menţine cu picioarele pe pământ, în concreteţea adevărului, pe când mândria ne înalţă cu capul în nori, în aburii minciunii despre noi şi despre ceilalţi. Acelaşi Sf. Pavel ne întreabă: "Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor 4:7).

Cum arată cel smerit? Cu siguranţă, scrie Lewis, nu e o persoană mieroasă, care-ţi spune mereu că e un nimeni. Cel smerit e vesel, inteligent, se interesează cu adevărat de ceea ce tu îi spui lui. Şi, să fim siguri, nu se gândeşte deloc la smerenie: nu se gândeşte la sine deloc.

De ce nu se gândeşte cel smerit la sine? Pentru că ştie că Dumnezeu îi e Tată şi că îl iubeşte necondiţionat, indiferent cât e de bun ori de rău, de frumos ori de urât, de puternic ori de slab. Pentru că ştie ceilalţi îi sunt fraţi, nu competitori în Cristos. Pentru că ştie că tot ce este şi ce are este un dar.

Andrei Goţia