MEDITAŢII

Super-eroi, cu puterea lui Dumnezeu
- 2 noiembrie 2006 -

Se spune că Bruce Willis ar fi dorit să joace rolul principal în "Titanic", dar Leonardo di Caprio i l-a furat de sub nas. Ştiţi de ce? Producătorii ştiau că dacă ar fi jucat Bruce Willis, acesta i-ar fi salvat pe toţi pasagerii Titanicului, dacă nu şi vasul. Ei, şi ce dacă ştiaţi poanta? Mie îmi permite să deschid subiectul super-eroilor, o prezenţă tot mai constantă în filme: aruncaţi o privire la filmele ultimilor 2-3 ani şi veţi vedea ce explozie de super-eroi, într-o întrecere de efecte speciale - "Fosta mea super-gagică" (cel mai recent exemplu), "Superman" (relansat vara aceasta), seria "X-Men" (oare "ultima înfruntare" a fost chiar ultima?), "Batman" (2005), "Cei 4 fantastici" (2005), "Spiderman" (2004), "Incredibilii" (2004), "Hulk" (2003), "Liga" (2003) şi multe altele.

Şi deşi majoritatea acestor super-eroi sunt aşa cum sunt pentru că au suferit mutaţii genetice sau pentru că au origini extraterestre, noi, oamenii obişnuiţi, mici şi mari, ne dorim mult să fim ca ei. Aproape că nu este ieşire afară cu copiii noştri în care fata noastră mai mare să nu se aşeze într-o poziţie mai nefirească, atingând cu palmele solul şi strigând: "Mamă, tată, uite! Dau pământ! Vuuuuuuu!" (Nu recunoaşteţi eroina? Hmmm... nu prea vă uitaţi la televizor, la desene animate cel puţin!).

Adevărul este că suntem prea banali. Fără puteri extraordinare suntem nişte fiinţe absolut banale. Da, avem o inteligenţă superioară celorlalte vieţuitoare cu care împărţim pământul, dar existenţa rămâne tot anostă. Mergem la serviciu, venim de la serviciu. Gătim astăzi, gătim şi mâine, gătim şi poimâine. La fel şi cu spălatul hainelor, a vaselor. Există atâta repetiţie, rutină, plictiseală. Dacă mai rupe ceva monotonia sunt problemele, crizele, necazurile, la care reacţionăm strigând, enervându-ne, consumându-ne, deprimându-ne, astăzi, şi mâine, şi poimâine. Cum să nu îţi doreşti să fii super-erou?

Simţim că nu suntem făcuţi pentru o viaţă banală şi bine simţim. Tot ce ne trebuie este o mutaţie, dar nu una genetică, ci una spirituală. Viaţa spirituală este cea care ne face fiinţe... supra-naturale. Şi în timp ce pe Superman, Batman, Spideman şi Alţi-men nu i-a văzut nimeni, decât cu ochii imaginaţiei, sfinţi care levitau prin bucătărie, care certau animalele, care aveau darul bilocaţiei, care au înviat morţi, care citeau oamenii ca pe o carte deschisă, care au făcut alte diverse minuni, au fost văzuţi de-a lungul istoriei de nenumăraţi oameni. Oare de ce preferăm să visăm la cai verzi pe pereţi în loc să tindem spre super-eroii adevăraţi?

Ce forţă ultra-specială i-ar putea trebui creştinului care trăieşte virtutea iubirii? Cu aceasta poate topi inimi de piatră şi vindeca răni adânci, poate anula distanţe şi umple prăpăstii, poate aduce fericire: există oare vreo forţă mai mare? Şi ca orice super-erou, şi creştinul are costumaţia sa unică. Ne-o prezintă Sfântul Pavel când le recomandă următorul costum efesenilor: "Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu." Acesta este singurul costum din lume care se potriveşte perfect oricui îl îmbracă, indiferent de sex, vârstă, înălţime, talie!

"Stimate vânzător, nu îmi place la costumul acesta căci cere credinţă. E demodat domnule! Ca şi chestia cu coif şi platoşă. Ceva mai modern nu aveţi? Înghit material radioactiv, faceţi-o pe mama extraterestră, trimiteţi-mă în cosmos, combinaţi-mi genele cu ale unor animale sau plante, plătesc cât vreţi: orice, numai faceţi-mă super-erou instant! Aveţi aşa ceva?"

* * *

Acum câteva luni am citit o carte frumoasă de spiritualitate. Mi-a plăcut fiecare pagină, dar una în special m-a marcat, şi mă "bântuie" şi astăzi. Într-una dintre pagini (a 84-a ca să fiu mai exact), autorul aminteşte o întrebare, în treacăt, dar care mie mi s-a întipărit serios în minte: "Ce lucru fac eu pe care nu l-aş putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Nu sunt un expert în problematica vieţii spirituale, dar cred totuşi că această întrebare constituie un excelent barometru: sunt lucruri în viaţa noastră pe care le-am făcut deşi erau imposibile forţelor noastre umane limitate? Dacă da, atunci poate că avem o viaţă spirituală. Ne mândrim că tot ce am realizat în viaţă a fost prin propria noastră sudoare şi nimic mai mult? Atunci, chiar dacă poate în societate suntem consideraţi a fi extraordinari, tristul adevăr este altul: suntem cât se poate de ordinari.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aş putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Ai nevoie de discernământ pentru a răspunde acestei întrebări. Dacă alergi o tură de stadion şi la final nu gâfâi este mai degrabă pentru că faci atletism. Dacă lucrezi, chiar şi pentru cauze nobile, pentru semeni, pentru Biserică, 8-10-12 ore pe zi, poate fi pentru că ai o constituţie fizică ce îţi permite aceasta. Există ispite contrare: de a crede că tot ceea ce facem este datorită propriilor forţe, fără să vedem contribuţia lui Dumnezeu; sau de a crede că tot ceea ce facem, de fapt face Domnul prin noi, dând aură supranaturală şi celor mai ordinare acţiuni ale noastre. Ca de obicei, adevărul este undeva pe la mijloc. Nu suntem roboţii lui Dumnezeu, ci fiinţe dotate cu liber arbitru. Fiinţe plăpânde, trestii gânditoare, dar care trăind în Dumnezeu pot să (vuuuuuuu!) mute munţii.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aş putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Iată unul: să îmi iubesc tot mai mult soţia. Nu mă înţelegeţi greşit. Există mii de motive pentru care soţia mea merită iubită, dar după atâţia ani de căsătorie pentru mine rămâne un fel de mister faptul că o iubesc tot mai mult. Trecerea timpului nu-mi estompează sentimentele pentru ea, ci dimpotrivă. Acesta este unul din locurile în care, personal, simt foarte clar puterea lui Dumnezeu, lucrarea harului sacramental primit la căsătorie. Nici copiii nu i-aş fi putut "face" fără Dumnezeu. Nici casa în care locuim acum nu am fi avut-o dacă el nu ar fi înmulţit miraculos (nu prin Caritasul lui Stoica) puţinii noştri bani de la început.

"Ce lucru fac eu pe care nu l-aş putea face fără puterea lui Dumnezeu?" Iată o întrebare bună de pus în fiecare zi. Răspunsul la ea ne clarifică dacă trăim doar o viaţă vegetală sau avem şi o viaţă spirituală; dacă suntem nişte oameni ordinari sau nişte super-eroi, deghizaţi, asemenea lui Superman, într-o viaţă de jurnalist, sau de taximetrist, sau de vânzător, sau de profesor, sau de...

Radu Capan
www.capan.ro