MEDITAŢII

E dificil să fii recunoscător
- 5 octombrie 2006 -

O blondă merge la coafor, având la ea un walkman. Se pune pe scaun, fără să îşi dea jos căştile de pe urechi. Coafeza o roagă să şi le dea jos, spre panica blondei: "Nu! O să mor dacă îmi dau căştile jos!" Coafeza insistă, dar blonda nu şi nu. În final, enervată, coafeza îi smulge blondei căştile de pe urechi. Aceasta se uită ca şocată, se zbate puţin şi... moare. Coafeza, mirată, îşi pune căştile pe urechi şi ascultă: "... inspiră, expiră, inspiră, expiră..." Am râs. Dar nu mi-a mai venit să râd după ce seara am văzut pe unul dintre posturile tv o mamă ţinând în braţe un copil de câţiva anişori, care stătea întins ca lemnul, paralizat fiind datorită unor probleme la naştere. Copilul se uita fascinat la camera de filmat, în timp ce mama lui, care tocmai îi dădea de mâncare, îi repeta: "haide... înghite... respiră puiul mamii... haide..." Copilul privea mai departe în cameră, uitând de respiraţie şi de mâncarea (lichidă desigur) ce îi umplea gura. Şi mi se părea că seamănă mult la faţă cu băiatul nostru, aşa că nu am mai rezistat şi am schimbat canalul. Am adormit cu greu, gândindu-mă la suferinţele acelei familii, şi la "suferinţele" familiei mele. A doua zi dimineaţă, până nu au plecat la şcoală şi la grădiniţă, m-am trezit să îmi sărut copiii.

Băiatul nostru se mişcă extraordinar de încet (la îmbrăcat de exemplu), şi uneori - sau mai corect adesea - mă scoate din sărite cu aceasta. Dar respiră singur şi mănâncă singur. Fiica noastră cea mare este extrem de supărăcioasă, ceea ce din nou mă scoate din sărite frecvent. Dar şi ea respiră singură şi mănâncă singură. Uneori am impresia că lentoarea lui şi hiper-sensibilitatea ei sunt cele mai grave probleme pe care le poate avea o familie pe planetă. Şi fetiţa cea mică, de nici un an şi jumătate, mă exasperează adesea: vorbeşte pe limba ei de te înnebuneşte şi pune mâna pe tot ce poate, mutând dintr-un loc într-altul (apoi ghiceşte obiectul X unde a ajuns oare?). Zilele trecute mutam cu soţia patul copiilor şi oricum mă învârteam, micuţa era în picioarele noastre. Am crezut că explodez. Da... Mari şi grave probleme, nu? Poate umbla şi se învârte bucuroasă printre picioarele noastre, dar pe mine... mă încurcă.

Evident, faptul că mă enervez pe copii ajunge şi la spovadă. Iar preotul la care mă spovedesc îmi aminteşte de fiecare dată de o familie apropiată lui, în care părinţii au un copil de vreo zece ani, care niciodată nu a alergat, nu a luat vreo notă mică, nu s-a bătut cu alţii, nu a vorbit urât... "Ştii", îmi tot spune respectivul preot, "acei părinţi ar da orice ca băiatul lor să spargă un geam, să facă orice boacănă." Dar este greu să fii recunoscător pentru ceea ce ai şi ţi se pare normal să ai, ca şi cum ar fi un drept al tău. Un alt preot îmi spunea: "Munca gospodinei se simte atunci când lipseşte." Este un adevăr pe care familiile îl experimentează când mama/soţia este bolnavă.

Desigur, ar fi absurd să fim recunoscători zilnic pentru că nu avem probleme cu ficatul, că mergem pe picioarele noastre, că putem prinde lingura în mână, că avem ambii ochi, că ne funcţionează creierul... Ar fi ca şi cum am mulţumi că trăim (e chestie de biologie) sau că suntem aşa cum suntem (noi ne-am făcut aşa)! Ar fi absurd să fim recunoscători zilnic pentru soarele care răsare, pentru roadele pământului, pentru cerul albastru... Aceasta o făceau popoarele primitive (nu noi, care ştim că este natural să fie aşa). Ar fi absurd ca eu acum să fiu recunoscător că fetiţa mea cea mică s-a trezit şi în loc să scriu trebuie să îi acord atenţie, să îi suport logoreea fără sens (pentru mine) şi să îi satisfac dorinţa de a fi îmbrăţişată. Ca să nu mai spunem de absurditatea ideii de a-i mulţumi zilnic lui Dumnezeu pentru jertfa Fiului Său pentru noi. Noi preferăm să ne aliniem majorităţii leproşilor, nu celor 10% care se întorc să îi mulţumească lui Isus. Dacă ar fi să ne exprimăm recunoştinţa pentru tot şi toate, am obosi (aţi văzut vreodată vreun om obosit de prea multă recunoştinţă?), neajungând să facem nimic altceva. Ceea ce spune ceva: că motivele de recunoştinţă sunt mereu infinit mai multe decât cele de nemulţumire.

O vorbă de duh spune că recunoştinţa neexprimată este ca un cadou pe care l-ai pregătit pentru cineva şi nu l-ai expediat niciodată. Adevărul este că ne-am cam pierdut simţul recunoştinţei. Într-o societate orientată pe bunuri de consum, "a avea"-ul devine duşmanul nemilos al lui "a (fi) mulţumi(t)". Cât de mult ne-am dorit un televizor color, dar după ce îl avem de câţiva ani, cine mai este recunoscător? Cât de mult ne-am dorit o maşină, dar acum gândul la ea înseamnă gândul la defectele ei, la banii ce trebuie băgaţi în ea. Cât de mult ne-am dorit un copil, dar cine mai stă să se gândească acum la emoţia aşteptării lui, când el provoacă acum atâtea probleme? Aş propune să le dăm americanilor înapoi Valentine's Day şi să importăm Thanksgiving's Day. Sau să înviem sărbătoarea pe care trebuie să o fi avut şi noi, pe care fiecare popor, măcar în perioada lui "primitivă", trebuie să o fi avut, de recunoştinţă pentru Creaţie, pentru Creaţia ce nu include doar natura, plantele, animalele, ci şi oamenii.

Psihologii spun că recunoştinţa face bine omului. Dar cei mai mulţi dintre noi o considerăm doar o metodă de auto-sugestie, pe când noi ştim bine cum stă situaţia în realitate: e rea, catastrofală, neagră... Oare aşa este? Cum vom gândi după ce o săptămână, seară de seară, ne-am aduna familia întreagă şi, pe lângă examinarea individuală a conştiinţei, ne-am împărtăşi motivele de recunoştinţă pentru ziua ce se apropie de sfârşit? Pun pariu că după o astfel de săptămână am deveni mai fericiţi, găsind şi timpul pentru a trimite cadourile neexpediate ce ne umplu casa, timpul pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu chiar şi pentru banalul fapt că respirăm (culmea! fără walkman şi căşti pe urechi).

Radu Capan
www.capan.ro