MEDITAŢII

5 ore pe zi cu familia
- 11 mai 2006 -

M-am hotărât: "Voi petrece 5 ore pe zi cu familia". Dacă se poate mai mult, cu atât mai bine. "Imposibil, fii serios, nu se poate aşa ceva", au comentat prietenii. Parcă am muri toţi de foame, aşa de disperaţi căutăm să avem câte 2-3 servicii. Oamenii de afaceri trăiesc mereu cu stresul că mâine nu vor mai avea bani sau că vor pierde "astea toate, care le-am strâns cu mâinile mele".

Ne luptăm din greu să "facem bani". Apoi împrumutăm de la bănci sau de unde putem, ca să avem un scop nobil pentru care muncim ca "work-ahoolicii" - "Datoriile trebuie plătite, dragă!". De parcă vecinii au făcut datoriile, nu noi. Mai rău de cei care nu au nici măcar apartament, casă sau maşină. "Dar oricum nu se mai putea cu rabla aia veche de Ford sau Volkswagen". De Dacie nici să nu mai vorbim. Şi mobila din bucătărie trebuie schimbată. Şi calculatorul copilului. Şi paltonul soţiei. Şi faianţa din baie. Şi atât de mult lucrăm să le fie lor bine, încât până la urmă unii îşi schimbă... chiar soţia şi copiii...

Firma ne dă maşină la scară şi laptop. Celular de la firmă. Poate chiar haine, să fim "prezentabili", şi miel de Paşti. Salopete de rezervă, scule "nemţeşti", masă gratuită. Dar, în schimb, devenim "sclavi pe plantaţie", de la 8 dimineaţa la 11 noaptea, de luni până sâmbătă. Duminica suntem frânţi de oboseală, cu greu ajungem la biserică. Uneori lucrăm şi duminica.

Până aici aproape că nu e nimic rău. Dar copiii??? Unde ne sunt copiii? Dar soţia??? Cu cine ne-am căsătorit?

"Ei trebuie să înţeleagă! Doar pentru ei mă zbat."

Cunosc pe cineva care are un băiat adolescent. Tatăl băiatului lucra într-un oraş apropiat, dar economisea banii de navetă şi venea acasă doar de vineri seara până luni dimineaţa. Băiatul a crescut în biserică, a fost un copil cuminte, până când... nu a mai fost cuminte... De fapt toţi membrii familiei erau "în biserică". Până când "barca" a început să se clatine. S-au gândit chiar la divorţ, dar de dragul copiilor şi de ruşinea societăţii au renunţat.

În schimb, băiatul nu a renunţat la drumul spre iad. Când tatăl a încercat să stea de vorbă cu el, băiatul parcă avea răspunsul pregătit: "Da' tu cine eşti ? Cine te crezi tu să-mi spui mie ce să fac? Mie bunicul mi-a citit poveştile. Tu cine eşti?" Credeţi că există termen de comparaţie pentru durerea unui tată căruia propriul său băiat îi spune: "Da' tu cine eşti?" Care a fost câştigul aici? Banii de navetă! Care a fost pierderea? Relaţia ruptă şi un suflet (al propriului copil) angajat pe drumul spre iad.

Vreţi să vorbim şi de familiile destrămate după anii '90, când toţi se îmbulzeau să lucreze "afară", în Occident? Bărbaţii plecau câte 3-6-9 luni. Alţii chiar... 9 ani. În Germania, SUA, Italia, Israel sau pe unde se putea. Până la urmă au plecat şi femeile - în Grecia, Turcia, Spania sau aiurea. Pentru multe dintre acele familii, care este câştigul acum, după ce se trage linie? Praf şi pulbere! Şi familiile respective, şi copiii, şi conştiinţele şi sufletele oamenilor.

Îmi amintesc că am crescut într-o familie foarte echilibrată. În fiecare după-masă, la "3 jumate" (15:30), tata intra pe poartă. Venea de la serviciu, iar serviciul lui îl... uita întotdeauna la... serviciu. Nu discuta acasă probleme de serviciu. Mama era casnică. (Uau! Să-i spui astăzi unei femei "de carieră" că ar fi mai bine pentru copii şi familie ca ea să fie casnică...)

Aveam un fel de "ritual" al familiei în fiecare zi. La 16:00 mâncam cu toţii împreună, apoi lucram împreună în grădină, reparam împreună ceva la casă, puneam zacuscă, compot, făceam teme, mergeam la biserică, etc. Dar aveam un pilon de siguranţă în fiecare zi: "Tata la '3 jumate' intră pe poartă şi petrecem după masa şi seara împreună." Şi fiţi convinşi că tata nu se adâncea niciodată ca o "legumă" în ştirile de la televizor, nici mama în telenovele, ca o altă "legumă".

Este adevărat că de multe ori mâncam "o felie de pită unsă" (cu untură, nu cu cremă de caşcaval...), dar nu că eram săraci, ci că aşa era scenariul în filmul respectiv. Şi eram bucuros şi fericit, şi eu şi tata şi mama şi fraţii mei. Tata împlineşte luna aceasta, cu ajutorul Domnului, 80 de ani (mama a plecat la Domnul). Dar credeţi că mi-a trecut vreodată prin cap să-i spun: "Păi nu mi-ai dat şi nu mi-ai făcut"? Niciodată! M-am simţit iubit şi mi-a fost de-ajuns. Mi-e aşa de drag să stau de vorba cu el despre orice, şi să-l ajut la câte ceva pe lângă casă.

În zilele noastre, când mai mult de jumătate dintre copii cresc în familii monoparentale, doar cu mama, sau cu un părinte vitreg, că "Tata ne-a părăsit când am fost eu mică. A plecat cu alta", cum poţi să vorbeşti de un ritual al familiei, în jurul Domnului Isus şi al Bibliei? Astăzi multe servicii sunt de la 9:00 la 18:00. Copiii vin acasă de la şcoală, găsesc casa pustie şi goală, şi atunci se simt singuri, trişti şi încurcaţi de lumea asta prea complicată. Drept urmare, se afundă în Internet, televizor, pornografie, relaţii dubioase. O bună parte dintre copii sunt distanţi, rebeli, neadaptaţi, descurajaţi, în depresie şi cu rezultate slabe la şcoală. "Urlă" după relaţia cu părinţii şi după dragoste.

Este normal să mergi la serviciu şi să îţi câştigi existenţa. Este normal să evadezi de acasă din când în când, pentru o plimbare de unul singur. Dar unde este limita dintre normal şi anormal? "Eu NU am avut, dar copiii mei vreau să aibă, să nu mai sufere şi ei". Şi îi bombardăm cu biciclete, role, tricouri, electronice. Dar... "dacă dragoste nu e, nimic nu e". Şi fiţi siguri că dragostea nu se măsoară în lucruri materiale, la fel cum nici vântul nu se măsoară cu găleata.

Am cunoscut un om de afaceri de succes, care la ora 5 după-masa intră în casă şi petrece tot restul zilei cu familia. Şi cu celularul închis. Felicitări! Fiul nostru, de 11 luni, se târăşte prin bucătărie de-a buşilea, în "patru labe". De multe ori alege ca ţintă preferată... găleata de gunoi. Doamne, dă-ne înţelepciune să renunţăm să ne mai târâm "în patru labe", în coate şi-n genunchi, după gunoaie.

Acum, ţi se pare mult 5 ore pe zi cu familia? Dacă vrei să-ţi echilibrezi barca şi să-ţi câştigi casa, nu e mult 5 ore pe zi cu "ai tăi". Dacă vrei să... "economiseşti banii de navetă"... tu decizi scenariul în acest film... Dar finalul nu-ţi mai aparţine.

Ioan Ciobota