MEDITAŢII

Timpul nu-i al nostru
- 1 ianuarie 2004 -

Era într-o noapte când se schimbă anii. Un bătrân de 88 de ani stătea şi privea pe fereastră cum ninge. Acea noapte minunată era pentru el un moment de reflecţie: cum se scurge timpul, cum se scurg anii unul câte unul. La un moment dat intră un grup de colindători. Îi cântă moşului o colindă. Moşul îi omeneşte. Apoi unul dintre colindători îl întreabă: "Moşule, câţi ani ai?" "Dragul meu, răspunde moşul, nu ştiu să-ţi spun câţi am, sau câţi mai am, dar pot să-ţi spun câţi nu mai am. Au trecut din viaţa mea şi nu-i mai am vreo 88 de ani."

Mare dreptate avea bunelul: anii trecuţi nu-i mai avem, nu-i mai întâlnim, au trecut în veşnicie.

De multe ori avem o impresie foarte greşită: credem că timpul ne aparţine, că putem face ce vrem noi cu el, că-l putem risipi sau pierde, că am fi stăpâni pe el. Ori timpul, adică perioada în care noi ne perindăm pe acest pământ, este un mare dar al lui Dumnezeu.

Mai întâi nu noi am ales momentul în care să intrăm în istorie, în timp, adică în această fărâmă de veşnicie în care avem privilegiul de a fi fiinţe vii pe acest pământ. Dumnezeu ne-a trimis în timp, pentru a ne pregăti veşnicia. Nimeni nu a spus: eu vreau acum sau eu vreau mai târziu. Doar Cristos a venit la "plinirea timpurilor", când întreg pământul avea nevoie de prezenţa sa.

Noi nu putem opri timpul. Avem rareori clipe minunate de fericire care nu am vrea să se mai termine. Am vrea să oprim timpul în loc. Dar nu avem nici o putere. Tocmai atunci timpul parcă zboară mai iute.

Ce greu trec zilele în care suntem bolnavi! Ce lungi sunt zilele şi anii pentru un deţinut! Ce lungi sunt câteodată cele opt ore de muncă şi care noi am vrea să treacă cât mai repede! Ce lung e timpul de aşteptare când cel drag nu mai vine! Am văzut şi multe persoane care aşteaptă cu nerăbdare ziua pensionării. E curios, nu? Parcă aşteaptă să îmbătrânească!

Adică de multe ori am aşteptat ca timpul să treacă mai iute pentru a ajunge la o ţintă, la un liman, la o împlinire.

Dar sunt şi momente, cum ar fi schimbarea anilor, în care ne dăm seama că timpul zboară prea iute.

Eu aş vrea să sublimez ce mare valoare are chiar şi numai o oră. O oră e o nimica toată, are doar 60 de minute. O risipim aşa de uşor, o pierdem în lucruri inutile, sau o folosim pentru a face rele. În câteva minute se poate comite o crimă, în 20 de minute se poate face un avort, în trei secunde se poate rosti o înjurătură, durează doar o clipă să loveşti obrazul vecinului tău, privirea piezişă şi duşmănoasă durează doar o fracţiune de secundă. Şi lista ar putea continua

Şi totuşi... Câte lucruri se pot face într-o oră, chiar şi într-un minut.

O oră poate să ne schimbe viaţa, destinul, ba chiar şi veşnicia. Tâlharul din dreapta lui Isus, pe Calvar, s-a mântuit în câteva clipe. Nu avut nevoie de ani întregi. Poate multe destine s-au schimbat într-o clipă. Tineri, care s-au văzut şi s-au îndrăgostit la prima vedere, au trăit apoi o viaţă împreună. Un tânăr, impresionat de un gest frumos al unui preot, a luat decizia pe moment de a fi şi el la fel cu acel preot.

Să participi la o liturghie durează doar o oră; să speli rana bolnavului durează 10 minute; să faci pomană durează câteva secunde (cât bagi mâna în buzunar ca să scoţi un bănuţ şi să-l pui în mâna săracului). Să spui un Tatăl nostru durează 15 secunde. Să mângâi un mâhnit durează puţin: întinzi mâna binevoitoare şi îi mângâi fruntea sau obrazul. Un zâmbet durează şi mai puţin, dar face bine, vindecă răni.

Se spune că un om, care moare de cancer, moare conştient. Şi se mai spune că, deşi este în culmea durerilor, el tot ar mai vrea să trăiască măcar câteva clipe. Ce mare valoare au clipele atunci când ele sunt numărate, atunci când nu le mai ai nici pe acestea!

Există şi persoane care doresc să moară, sau care chiar îşi pun capăt zilelor. Dacă aceştia ar şti ce valoare are măcar o clipă, niciodată nu şi le-ar împuţina. Adică nu ar arunca marele dar al timpului pe care ni-l face Dumnezeu.

Oare de ce noi risipim în viaţă nu clipe, dar ani întregi, sau poate chiar zeci de ani? Cred ca este o gravă inconştienţă. Nu ne dăm seama ce mare valoare au aceşti ani (mai mulţi sau mai puţini) pe care NI I-A DAT DUMNEZEU.

Acum, la schimbarea anilor, ne putem întreba franc şi deschis: cât timp din anul 2003 am folosit efectiv pentru creşterea mea umană şi spirituală? Cât timp i-am oferit lui Dumnezeu şi cât intereselor mele meschine? Cât timp am afectat păcatelor? Cât timp am pierdut pur şi simplu?

Binecuvântat fii, Doamne, pentru că ne-ai dat existenţă în timp, că ne-ai oferit ani de viaţă, că ne ajuţi să începem un alt an! Îţi mulţumim pentru clipele minunate ale anului 2003!

Stăpâne al timpului şi al veşniciei, atâta timp cât stăm în timp, dă-ne o adevărată sete după veşnicie!

pr. Iosif Dorcu