MEDITAŢII

Misterul credinţei
- 13 aprilie 2006 -

"Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi." (Antoine de Saint-Exupery, "Micul Prinţ")

O mare mulţime de privitori şi ascultători erau adunaţi în Sala Azilului de Surdo-muţi din New-York, sărbătorind aniversarea Institutului. Unul dintre privitori a scris pe tabla aşezată în faţa băncilor în care stăteau copiii nefericiţi următoarea propoziţie: "Nu credeţi că este prea aspru şi greu să fii surdo-mut?" Atunci una dintre fetiţe s-a sculat şi a scris pe tablă, în văzul tuturor, minunatul răspuns: "Când cântarea îngerilor va pătrunde până la urechile noastre fermecate de frumuseţea lor, atunci ne va părea prea puţin rău că urechile noastre n-au fost tulburate de zgomote pământeşti!" [1]

În seara Cinei celei de Taină, Isus le-a vorbit mult ucenicilor Săi. Cerul, infinit, nepătruns până atunci, devenea, prin spusele Celui pogorât din înălţime, proiecţia vie a Absolutului într-o lume care nu cunoscuse înainte decât vaga autodefinire a Domnului Dumnezeu: "Iahve", "Eu sunt Cel ce sunt!" (Exod 3,14). Şi totuşi, la un moment dat, Domnul se îndreaptă către Petru rostind: "... Simon, Simon, iată Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu; însă Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta..." (Luca 22, 31-32). Domnul Isus dorea să-şi pregătească discipolii pentru dificila probă la care va fi supusă credinţa lor când Îl vor vedea condamnat şi răstignit. Renegarea lui Petru nu este întâmpinată cu asprime de Mântuitorul. Ba chiar cu blânda consolare a faptului că această cădere, regretată, va duce la înălţarea Sa în serviciul comunităţii (vers. 32b.).

Nu trece mult timp de la evenimentele premergătoare sacrificiului mesianic, că un alt personaj are de trecut testul credinţei: Toma. Tradiţia populară asociază numele acestui ucenic cu "necredinţa". Toma este văzut ca prototip al celor care nu cred, care aşteaptă dovezi vizibile ale existenţei unui Dumnezeu invizibil. Dar, haideţi să fim sinceri, câţi dintre noi nu ne-am identificat, măcar o dată, cu Toma la acest aspect al necredinţei? Câţi dintre noi nu ne-am pus, măcar o dată în minte, întrebarea aceasta: "Oare nu mă înşel? Oare nu dorinţa de a crede este izvorul însuşi al încrederii mele în Cristos?" Petru, Toma au falimentat la capitolul credinţă, fiecare în felul lui, la fel cum şi noi, la rândul nostru, putem să ne identificăm momentele de îndoială. "Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Acelaşi ecou al cuvintelor sfinte răsună vreme de două milenii, răspunzând necredinţei cu mesajul credinţei: "Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile Mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27b.).

Pentru noi, ca şi creştini, credinţa în Cristos este mijlocul prin care vedem lumea nevăzută a lui Dumnezeu. Dar nu o lume separată de trăirea noastră, ci una care se proiectează în noi, înnoind făptura întreagă, sculptând-o după caracterul divin şi dându-i speranţă. Daniel Goleman, autorul cărţii "Inteligenţa emoţională", povesteşte cum, adunând idei pentru întocmirea cărţii sale, a dat peste un psihiatru care i-a dat un răspuns simplu şi neaşteptat: credinţa este mijlocul prin care o persoană dominată de impulsuri este eliberată, prin care un sinucigaş îşi recapătă plăcerea de a trăi, un îndoliat găseşte resurse de a transforma durerea în bucurie... E drept că orice credinţă, chiar extrăgându-şi seva dintr-o religie falsă, poate întreţine speranţa, poate fi motivaţia lucrurilor bune, morale şi moralizatoare, care se realizează pe pământul acesta. Cu toate acestea, farmecul indiscutabil al creştinismului este latura veritabilă transcedentală. Celelalte religii oferă soluţii pentru viaţa aceasta, dar îşi pierd cuvintele în faţa problemei VEŞNICIEI. Nici n-ar putea să îndrăznească să afirme ceva despre lumea de dincolo: toţi întemeietorii lor sunt morţi, doar Cristos e viu. Şi care alt dumnezeu S-a identificat cu omul în asemenea măsură încât să ia chip omenesc, să moară la cruce pentru om, să se ridice la cer şi de acolo să reverse prezenţa Sa peste întreg poporul ce cheamă Numele Său, prin Duhul Sfânt? Nici un alt dumnezeu nu cunoaşte învierea şi nu a putut vreodată să destrame moartea cu moartea pe moarte călcând. Încrederea noastră în Marele Preot, Arhiereul Isus Cristos, derivă tocmai din înţelegerea pe care El o manifestă faţă de noi. Căci în toate a fost ispitit ca şi noi, întrebările L-au frământat, durerile nu L-au cruţat, sărăcia I-a fost un "modus vivendi". De ar exista mai mulţi dumnezei, alţii decât idolii deşarţi, L-aş alege tot pe Isus să-mi fie Dumnezeu. E cel mai aproape de inima mea.

Am numit credinţa "mister". Nu pentru că aşa ar defini-o Scriptura sau Tradiţia Patristică. Ci pentru că ea împacă două lumi: cea văzută cu cea nevăzută. Pentru că ea leagă două inimi: inima mea de Inima Preasfântă a lui Isus. Pentru că în ea se întâlneşte efemerul cu veşnicia. O taină a dragostei lui Dumnezeu faţă de om, impregnată cu adierea Crucii. "Lumina care vine de la Golgota împrăştie cu adevărat întunericul şi izbăveşte sufletul din orice robie", spunea Nicolae Moldoveanu, absolvent al temniţelor comuniste pentru credinţa în Domnul Isus. Şi numai trecând fiinţele noastre prin dreptul altarului Crucii unde Isus stă răstignit, prin pocăinţă, această "taină" devine pentru noi "dar", "bun", aprinzând în noi speranţa pentru viaţa de acum şi pentru cea de dincolo. Un "Toma necredinciosul" se ascunde în dvs., în mine, în noi toţi. Şi aceeaşi invitaţie de a pipăi urmele crucificării rămâne valabilă pentru fiecare.

Credinţa ne face părtaşi unei alte descoperiri: frumuseţea Domnului Isus Cristos, cea fără de egal. Strălucirea feţei Lui, simbioză a chipului de slavă cu lumina Soarelui. Reflexia primelor şi ultimelor raze ale veşniciei. Când Îl vom vedea, vom realiza ce-am pierdut prin neascultare. Când Îl vom adora faţă în faţă, vom constata că, de fapt, vederea nu a înregistrat decât puţin mai mult decât cecitatea, iar auzul a fost pângărit de muzica lumii. Adevăratele simţuri le-am pierdut în clipa în care am ales să privim altceva... decât strălucirea feţei Lui.

"Doamne Isuse, măreşte-ne credinţa! Pentru ca, prin credinţă, să ne împărtăşim cu lumina chipului Tău. Şi, descoperindu-Te, să strigăm către Cer şi către o lume ce Te respinge: Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Note

[1] Timotei Pop, "Calea spre cer în 1000 de ilustraţii"

Andrei Pătrîncă