MEDITAŢII

Omul Durerii, la porţile Orientului
- 23 martie 2006 -

"Noi suntem aici la porţile Orientului, unde totul este tratat cu superficialitate". Acesta este citatul aşezat de Mateiu Caragiale în deschiderea lucrării sale măreţe: "Craii de Curtea Veche". De ce spun "măreaţă"? Pentru că realizează o monografie a Bucureştiului şi, prin aceasta, surprinde, folosind o forţă expresivă deosebită, o mentalitate colectivă din întreaga Românie. Iar această scurtă meditaţie de la începutul scrierii se constituie într-un exhaustiv comentariu ce acoperă întreg spectrul tematic, orice gând în plus în analiza operei fiind de prisos.

Cuvântul de ordine, leit-motivul este "superficialitate". Apar aici omul iubitor mai mult de bârfă decât de muncă, cel care şi-a confundat casa cu bodega de la colţ de stradă, cel care ţine dezbateri publice despre moralitate, după care vizitează casa de toleranţă, cel preocupat de viitorul copiilor, astfel încât să-i iniţieze în "sportul consumului de alcool şi al relaţiilor extraconjugale". Nu ştiu dacă recunoaşteţi, dar mie mi se pare că românul nostru se potriveşte întocmai descrierii. Poate spuneţi că "ne-am schimbat", că suntem alţii după revoluţie. Să vedem puţin.

Da, ne-am schimbat. Am legalizat avortul şi acum mii de potenţiale mame îşi ucid cu bestialitate pruncii. Am introdus educaţia sexuală în şcoli şi acum zeci de tineri suferă de pe urma bolilor venerice. Ecranele şi revistele de la chioşcurile de ziare invită la sexualitate. Tu, ca şi creştin, eşti etichetat ca "anormal" dacă nu trăieşti în concubinaj cu viitorul partener, pentru "probă", pierzând din vedere binecuvântarea divină ce însoţeşte doar castitatea premaritală. Suntem împotriva tutunului şi declarăm tuturor: "Tutunul dăunează grav sănătăţii!". Aşezăm această puternică avertizare, scrisă cu litere mici, sub un panou de reclamă imens, al cărui mesaj este: "Cum îţi poţi refuza o astfel de plăcere?" Dar ne declarăm creştini. Probabil că cei mai mulţi suntem scrişi în registrul vreunei biserici. Şi mai asistăm la slujbă la vreun botez, la vreo nuntă sau înmormântare. Poate şi de Paşte şi de Crăciun, dacă "gaşca" de prieteni se mobilizează. Un cult al morţilor complex şi încărcat de tradiţii defineşte poporul român, dar care popor îşi mai înjură oare asemenea nouă morţii şi Dumnezeul? Apoi, avem icoane chiar şi în maşini, nu că am cunoaşte ceva despre personajele sfinte reprezentate acolo, ci ca un fel de talisman, pentru a ne păzi de accidente. Alături de ele, poze erotice. Nu ducem lipsă nici de cărţi de rugăciune. Lângă, horoscopul zilnic, un fel de ghicire modernă, care îţi spune cu precizie ce vei face astăzi, câţi bani vei câştiga, dacă ai "noroc" în dragoste şi ce toane va avea soţia mâine. Să nu mai vorbesc de "amulete" şi fel de fel de pietre care îşi schimbă culoarea după starea ta interioară. Ne facem cruce când trecem pe lângă un lăcaş de cult, deşi nu prea ştim ce simbolizează fiecare gest. Purtăm "sfânta cruce" chiar şi la gât şi avem zeci de modele, dar nu renunţăm la a ne croi haine scurte, care dezvăluie detalii provocatoare.

Nomenclatura de creştini a fost acordată prima oară ucenicilor Bisericii creştine primare, după un an de mărturie a credinţei în Cristos în rândul antiohienilor (Faptele Apostolilor 11,26). Un an întreg în care au fost monitorizaţi, cercetaţi, evaluaţi de necreştini şi găsiţi curaţi! Oare se potriveşte creştinismul lor cu cel practicat de români?

Am asistat indignat la o emisiune de televiziune pe postul naţional. Era în anul în care catolicii şi protestanţii au celebrat împreună cu ortodocşii Sfintele Paşti. Au fost invitate mari personalităţi ale culturii româneşti. Tema se anunţa a fi una ecumenică. Deşi nu era nici un catolic şi nici un protestant în rândul invitaţilor. În esenţă, ideea conceperii acestei dezbateri despre unitatea confesională în sărbătorirea Patimilor era aceea de a atesta veridicitatea şi autenticitatea unei anumite confesiuni, descrisă la superlativ în raport cu celelalte două. Repet, pe un post naţional, într-o Românie ce garantează constituţional drepturi egale pentru toate aceste denominaţiuni. Unul din argumentul folosit în această pledoarie anti-catolicism, anti-protestantism era acesta: "noi, în tradiţia noastră bizantină, punem preţ pe Isus Înviat, nu pe Cel Răstignit. Noi nu sărbătorim un Cristos mort. Crucea noastră nu-L are pe Isus, pentru că Isus e unul viu."

Apostolul Pavel le spune corintenilor: "Noi propovăduim pe Cristos, Cel Răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie" (1Corinteni 1,23), "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit" (1 Corinteni 2,2). De aceea, patristica romană accentuează imaginea Domnului Isus suferind, muribund, crucificat. Fără răstignire, nu este mântuire. Fără moarte, nu este înviere. Şi fără înviere, nu este speranţă. Evocarea patimilor Mântuitorului nu-şi extrage seva dintr-un imbold sadic, nici dintr-o năzuinţă de manipulare emoţională a maselor, într-un efort de convertire, ci din înţelegerea profundă a acestui act răscumpărător. Putem să fim de acord cu aceste principii, putem să avem o înţelegere teoretică a principiului eclezial "Isus-Omul durerii" şi cu toate acestea să fim departe de a experimenta practic, prin Spiritul Sfânt, identificarea cu Domnul. Noi trebuie să trecem pe la Cruce. Noi trebuie să avem, individual, experienţa morţii noastre interioare. Din acest deces lăuntric, al sinelui, izvorăşte fiinţa cea nouă, cea spirituală, cea care se îndreaptă spre mântuire. "Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Coloseni 3,3). "Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur" (Ioan 12,24).

Venit din înălţimi, dintr-o comuniune desăvârşită cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, Isus suferă până la moarte de cruce, dar va vedea în urma Lui o sămânţă de urmaşi, care vor trăi creştinismul ducând la moarte carnea, firea lor, natura lor păcătoasă. Vor fi mereu astfel de creştini, chiar în vremurile lepădării de credinţă. Întrebarea este: "Ce fel de creştin sunt eu?". Sau "sunt creştin?" Am trecut eu prin moarte, conştient, voluntar, sau doar am cerut-o şi am mărturisit-o în apa Botezului? Oare cine domneşte în viaţa mea? EU sau Cristos? El nu va accepta niciodată locul 2 în inimă. Îmi place mult o ilustraţie vetero-testamentară. Iosua conduce poporul evreu spre ţara Canaanului. Un singur obstacol trebuie depăşit, Iordanul. Porunca divină este ca întâi să treacă preoţii, purtând cu ei chivotul legământului. Preoţii trebuie să se oprească apoi, împreună cu chivotul, până ce fiecare evreu va trece. Chivotul intră primul în apă şi iese ultimul (Iosua 4,11). Chivotul este o înfâţişare a Domnului Cristos, Cel trecut prin moarte. Isus e Cel dintâi ce intră în moarte şi ultimul care iese, la cel din urmă ceas, la ultima strigare a harului. Ce frumuseţe e în suferinţele Omului Durerii, ce frumuseţe e în Cruce! Jertfa Domnului Isus uneşte efemeritatea cu veşnicia şi omul cu Dumnezeu. Să-L lăsăm pe Isus pe cruce! Să ne amintim mereu de El aşa! Paradoxal, apogeul umilinţei în ochii lumii este actul suprem de adorare pentru Dumnezeu. După moarte, vine şi învierea. Dar trebuie să ne pregătim pentru ea, cufundându-ne în moartea faţă de noi înşine şi ridicându-ne la vieţuirea cu Domnul Isus.

La porţile Orientului bate Isus! Să facem linişte în noi şi să-L primim! Să nu ne fie teamă să spunem că suntem altfel, pentru că suntem creştini! Să nu ne ruşinăm de credinţa noastră, de mărturia noastră! Omul Durerii să fie model şi parte din noi! După suferinţa de-o clipă, vine bucuria veşnică! Şi numai prin moarte şi după moarte, învierea!

Contemplă, sufletul meu, pe Isus Răstignit,
Cu ce preţ te-a mântuit.
Admiră, mulţumeşte, iubeşte, laudă şi adoră.

El te iubeşte, te priveşte
El te-a mântuit.
Păşeşte cu El şi trăieşte pentru El.
Admiră, mulţumeşte, iubeşte, laudă şi adoră.

Sf. Bonaventura - Rugăciune către Răstignit

Andrei Pătrîncă