MEDITAŢII

Capitolul 9. Caritate / Iubire fraternă

Un copil frecventa clasa a treia într-o şcoală din Africa de Sud. Părinţii lui deveniseră din ce în ce mai săraci. Spre sfârşitul trimestrului al doilea, tatăl îi spuse copilului: "Nu mai avem nici un ban. Deci va trebui să te retragem de la şcoala unde înveţi". Copilul se întristă, deoarece îşi făcuse aşa de mulţi prieteni. Dar nu avea încotro. În ziua când trebuia să-şi ia rămas bun de la colegii de clasă, veni la ei şi le spuse următoarele cuvinte: "Din cauza sărăciei familiei mele trebuie să părăsesc şcoala şi pe voi, cu toate că vă iubesc aşa de mult. Totuşi pentru a vă arăta că v-am considerat prieteni, vă las ce am eu mai preţios: unica mea fotografie pe care mi-a făcut-o tatăl meu înainte de a începe şcoala". Lăsă fotografia şi, după ce-şi luă rămas bun de la fiecare, plecă. Colegii au rămas adânc impresionaţi de gestul său. Au făcut un tablouaş în care au pus fotografia colegului lor şi l-au atârnat de perete. Astfel, acest copil a rămas pentru totdeauna în clasa şi în amintirea colegilor săi.

O bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei o conduse la un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi dintre ei alergau desculţi. În apropiere, un educator stătea şi-i supraveghea.

Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Imediat se prezentă supraveghetorul la ea şi o întrebă: "Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?" Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: "Dacă nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie".

Atunci bătrâna deschise încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: "Ce vreţi să faceţi cu acesta?" Femeia răspunse: "L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi să se taie".

Micul prinţ se întoarse la puiul de vulpe.

"Adio", îi zise el... "Adio, îi răspunse puiul de vulpe. Iată secretul meu. Nimic mai simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor". "Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor", repetă micul prinţ, ca să nu uite. "Timpul pe care l-ai pierdut cu roza ta a făcut-o atât de preţioasă". "Timpul pe care l-am pierdut cu roza mea...", zise micul prinţ spre a nu uita. "Oamenii au uitat acest adevăr, zise puiul de vulpe. Tu însă caută să nu-l uiţi. Căci tu devii răspunzător de-a pururi de soarta celor pe care îi îmblânzeşti. Tu eşti răspunzător pentru soarta rozei tale...". "Eu sunt răspunzător pentru soarta rozei mele...", repetă micul prinţ spre a nu uita".

Un înţelept din China petrecea deseori timpul său liber pe malul unui râu, unde reflecta şi medita asupra apei. "De ce faci tu acest lucru?", îl întrebă un om. El privi calm în apă, apoi spuse: "Apa se poate asemăna cu un om bun. Acolo unde ajunge, apa este darnică şi generoasă. Oriunde ajunge, duce viaţă cu sine".

Un bogat se plânse odată la prietenul său: "Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă". Prietenul său îi răspunse: "Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: "Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare?" Vaca se gândi un moment, apoi spuse: "Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc".

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi care-l conduseră la un stadion unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane.

După ce a fost prezentat de gazdă, pr. Keller luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu deci întuneric beznă şi misionarul întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?" Lumea răspunse că nu. Misionarul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?" Cu toţii răspunseră că da. Misionarul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Misionarul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul misionarului şi se făcu o lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Misionarul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".

Într-o familie existau doi copii. Amândoi erau băieţi. Într-una din zile, unuia îi veni o idee grozavă. El spuse fratelui său: "Mitică, hai să ne jucăm de-a liturghia". "Bine, răspunse Mitică, dar să ne împărţim rolurile". "Da, spuse Paul, eu voi face pe-a preotul, iar tu pe-a ministrantul". "Bine".

Nu după mult timp, mama auzi plânsete afară. Ieşi să vadă ce se întâmplase. "De ce plângi Mitică? întrebă ea. "Pentru că Paul nu mă lasă să joc şi eu rolul preotului. Până acum am jucat numai pe-a ministrantul".

Mămica îl mângâie puţin, apoi se duse la Paul şi-i spuse: "Paule, doar te ştiu de băiat cuminte, lasă-l şi pe fratele tău să fie preotul". "Bine, mamă, dar eu voi fi atunci episcopul".

Un câine fugea într-un râu având în gură o bucată de carne. Când însă privi în apă şi se văzu ca în oglindă, crezu că şi în apă se află carne. De aceea căută cu lăcomie să intre în posesia acestei bucăţi de carne. Deschizând gura pentru a apuca aşa-zisa carne, îi căzu bucata de carne pe care o avea în gură, şi apa o duse la vale. Astfel pierdu câinele şi carnea pe care o avea şi carnea din oglinda apei.

Într-o zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nici o ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om. Un ţânţar îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise: "Trebuie să-l salvez!" Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi pe loc, dar simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.

Cristos nu are mâini,

El are numai mâinile noastre

Pentru a lucra astăzi, acum.

Cristos nu are picioare,

El are numai picioarele noastre

Pentru a-i călăuzi pe oameni pe căile sale.

Cristos nu are buze,

El are numai buzele noastre

Pentru a vorbi despre el contemporanilor noştri.

Cristos nu dispune de mijloace,

El ne are numai pe noi

Pentru a-i conduce pe oameni la el.

Noi suntem singura Biblie

Pe care o mai citesc popoarele,

Suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu,

Scris în carne şi oase.

Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă această luminiţă. Se gândi că cine are acea lumină va trăi şi va fi fericit.

Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Iniţial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potriveşte cu un lucru aşa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziţiei sale, îi stinse flacăra. Atunci îşi aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munţi. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.

Când construiseră oraşul, s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Simpaticul merse ziua întreagă cu ei de la casă la casă şi-i lăuda pe toţi. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i prezentă casa. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară din nou cu toţii, şi pe un podium înainta fiecare să-şi expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. Şi, după alfabet, veni şi rândul simpaticului. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.

Se făcu linişte. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. "Sunt uimit", spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: "Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest simpatic a fost peste tot pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de vizavi a proiectat casa. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are nici o casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă - propun de aceea să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie".

Era într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan. Bineînţeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul Jimmy, fiul chiriaşului său. Când sosise în ţară încă nu susţinuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. El susţinu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se aplecă asupra lui Kurt şi-i şopti: "Sunteţi doar medic. Vă rog, nu-l lăsaţi să moară!"

Kurt ştia bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el expulzare şi sărăcie. Dar în faţa lui se afla un copil într-o baie de transpiraţie şi cuprins de febră şi dureri îngrozitoare. Zece zile la rând se luptă Kurt pentru viaţa copilului. Dar în ziua când Jimmy a reuşit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat. Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunţat.

În ziua următoare, toţi locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept reacţie nici unul nu se prezentă la muncă. Toţi merseră la tribunalul din New York. Peste o sută de oameni au reuşit să intre în sală. Judecătorul privi cu uimire la mulţimea liniştită. "E vinovat sau nu e vinovat?", întrebă judecătorul. Înainte de a-şi deschide gura Kurt, ceilalţi oameni strigară cu putere: "E nevinovat!" "Linişte! strigă judecătorul cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veţi mai face gălăgie". Atunci privi la feţele lor trase şi la spinarea lor încovoiată şi-i întrebă: "Ce vreţi voi?" Chiriaşul începu să-i povestească. Spre sfârşit îi spuse: "De aceea suntem aici. Şi dacă-l amendaţi pe doctorul nostru, am strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare şi zâmbi. Apoi bătu cu ciocanul în masă şi spuse: "Aţi încălcat legea pentru a asculta de o lege superioară. V-am achitat de greşeala dumneavoastră".

Cu mulţi ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile şi fântânile au secat, toţi copacii, arbuştii şi păşunile s-au uscat şi oameni şi animale au murit de sete. Într-o noapte, o fetiţă a mers atunci de acasă cu un ulcior în mână ca să caute apă pentru mama sa care era bolnavă. Fetiţa nu găsi apă nicăieri şi, de oboseală, se întinse pe iarbă şi adormi. Când se trezi şi se uită după ulcior, acesta era aproape plin cu apă clară şi proaspătă. Fetiţa se bucură şi voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, şi fugi cu ulciorul acasă. Aşa de grăbită era, încât nu observă cum un căţel se propti înaintea picioruşelor ei. Ea se împiedică şi căzu, iar căţelul ţiui de durere. Fetiţa întinse mâna după ulcior. Credea că apa s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ şi nu se vărsă nici măcar o picătură. Atunci fetiţa turnă puţină apă în căuşul palmei şi o întinse căţeluşului. Acesta linse şi deveni din nou vesel. Fetiţa luă din nou ulciorul în mână şi iată că acum nu mai era din lemn, ci din argint.

Fetiţa alergă acasă şi i-o înmână mămicii. Mămica îi spuse: "Şi aşa trebuie să mor, bea tu!" Dădu ulciorul fetiţei. În aceeaşi clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetiţa nu s-a putut opune mult timp şi duse ulciorul la buzele sale, când un drumeţ intră în cameră şi ceru o înghiţitură de apă. Fetiţa luă ulciorul de la gură şi i-o dădu lui. Şi iată, pe ulcior apărură deodată şapte diamante mari şi din fiecare ţâşnea un izvor de apă limpede şi proaspătă.

Într-un timp de foamete, regina Franţei Ana de Austria îl întâlni pe Vincenţiu de Paul pe culoarele palatului regal. Ea purta un lănţişor de perle preţioase. Sfântul îi zise zâmbitor: "Maiestate, nu puteţi face ca aceste pietre să se prefacă în pâini?" Regina înţelese bine; desfăcu lănţişorul de la gât, i-o dădu lui Vincenţiu şi minunea prefacerii se întâmplă după o oră.

Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă sună cineva. "Nu vreau să văd pe nimeni", îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. "Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea". "Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu", îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: "Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!" "Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi", spuse medicul.

"Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi".

În cele din urmă medicul se hotărî să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: "Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte". Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: "N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar puterea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi".

În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat vulpii resturile.

A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu şi-şi spuse: "Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele".

Aşa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care eşti pe un drum greşit, deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă pe-a handicapatul!" Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?" Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu nici un răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: "Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine!"

"Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, d-le ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să vă puneţi viaţa în joc pentru un om care probabil este mort".

Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?""S-a meritat, d-le ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: ŤŞtiam, Jack, că ai să vii!ť"

Veni o furtună puternică şi Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din matcă. Peste tot se zicea că ţara este sub apă.

Printre cei cărora apa le-a inundat casele era şi un ţăran temător de Dumnezeu. Când apa pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el şi familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin faţa lor. Echipajul făcu din mână şi striga: "Veniţi! Vă vom duce în siguranţă!" Dar ţăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior şi ţăranul cu toţi ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă şi oamenii din ea au strigat către ţăran să vină la bord. Dar ţăranul răspunse la fel: "Lăsaţi, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca şi mai mult. Ţăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiş şi să se ţină de hogeag. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară şi oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar ţăranul temător de Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată ţăranul.

Atunci veniră valuri puternice şi luară acoperişul pe sus şi duseră la vale pe toţi din familie.

Ţăranul intră decepţionat şi revoltat la tronul celui Preaînalt şi-i spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis şi ce ai făcut? De ce n-ai venit în ajutorul meu şi al celor ai mei când ne aflam în cea mai mare strâmtorare?" Dumnezeu îi spuse calm: "Nu ştiu ce vrei. Astă-seară ţi-am trimis de trei ori o barcă...!"

Într-o anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume. Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea".

După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul".

Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea.

A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: "U! Eşti o urâţică negricioasă!" Oiţa neagră se întrista. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. "U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate".

Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la el şi să-l roage s-o facă albă ca celelalte.

Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: "A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!" O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: "Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre". Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: "Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!"

Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: "Da!" În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. "U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!" Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. "Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră". Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace.

Lumea din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea, când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică şi zi de lucru. Pentru elevi era prescris când începe şcoala, că trebuie să aibă asupra lor o batistă şi să-şi spele acasă dinţii. Existau reguli de circulaţie, reguli de cântat la pian.

Erau într-adevăr multe prescrieri şi oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide aceste reguli. Părea frumos.

Şcoala, fireşte, era goală pentru că toţi copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele şi au lăsat să funcţioneze zi şi noapte; când Peter a ieşit din apă, n-a mai găsit pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el şi fugi de acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuţa Esther de la etajul de deasupra. Tocmai voia să-i strice păpuşa. "Ce faci aici, Esther?" "Nu mai sunt reguli", spuse micuţa, luă păpuşa şi fugi din cameră. "Am fost la şcoală", spuse Bruno. "Să nu mă minţi!", strigă tatăl. "Nu mai sunt reguli. Deci nu am minţit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din cauza muzicii gălăgioase. Mulţi nu mai găseau banii la locul lor; copiii dormeau unde apucau; maşinile claxonau pe stradă fără rost, stricau măsuţele care stăteau pe stradă. "Unde sunt copiii? Cine a stricat măsuţa mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliţia?" Dar la numărul de telefon de la poliţie nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere.

Încă în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat, iar unul a spus: "Aşa nu se mai poate trăi". "Nu, aşa nu mai putem trăi", spuseră şi ceilalţi. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem din nou reguli", strigară cu toţii.

Începură să facă din nou reguli. Copiii să asculte de părinţi. Părinţii să-şi iubească copiii. Nu e voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună adevărul. "Vrem aceste reguli", spuseră cu toţii şi merseră pacifici la casele lor.

În timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski (1821-1881) a fost bătut de un beţiv. La poliţie, el a rugat să-l elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Şi din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi şi-l condamnă pe făptaş doar pentru stricarea ordinii publice cu o amendă de şaisprezece ruble sau patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl aşteptă pe inculpat la poarta închisorii şi-i dădu şaisprezece ruble pentru a-şi achita amenda.

Când Maica Tereza voia să deschidă o mănăstire la Essen, a fost întrebată: "Ce vor să facă surorile dumneavoastră într-un oraş german ca Essen?" Răspunsul ei a fost următorul: "Pur şi simplu să fie la dispoziţie. Nimic altceva, aşa cum am procedat şi în New York, Roma, Calcutta. Ştiţi dumneavoastră, la început am crezut că trebuie să lucrez în şcoală. Între timp am aflat că misiunea mea este de a iubi. Iubirea converteşte oricând doreşte... Surorile nu primesc salarii, nici măcar din partea Bisericii, căci sărăcia este libertatea noastră. Dacă ne pierdem sărăcia, ne pierdem forţele".

În cartea recordurilor pe anul 1993 se poate citi un caz aparte. Un grup de 300 de copii de la o şcoală a Fraţilor Şcolilor Creştine din Spania, vrând să facă un gest de caritate, adică să ajute un sat catolic din Moldova, s-au adunat pe plaja de la Torredembara (Tarragona) şi au împletit împreună un steag, cel mai lung steag catalan ce s-a auzit vreodată. Avea o lungime de 813,85 m şi o lăţime de 14,55 m, iar suprafaţa totală a steagului era de 11841,517m2. Acest steag a fost vândut ulterior, bucăţică cu bucăţică, centimetru cu centimetru, iar cu fondurile obţinute s-a cumpărat un tractor pentru comunitatea parohială din Gherăeşti.

Doi prieteni au pornit odată împreună la drum. Deodată le ieşi în întâmpinare un urs. Unul dintre ei, de frică, se căţără într-un copac şi se ascunse. Celălalt însă fiindcă simţi că nu poate să scape de el şi că se află în pericol, se aruncă la pământ şi se prefăcu că este mort. Când veni ursul la el, îl cercetă amănunţit mirosindu-l, pipăindu-l şi ascultându-l. Cel culcat însă îşi ţinu respiraţia cu toate puterile. Atunci ursul îl consideră mort şi merse mai departe. După ce se îndepărtă ursul, prietenul se coborî din copac şi-l întrebă pe cel ce se prefăcu că este mort: "Ce ţi-a şoptit ursul la ureche?" "Mi-a spus să nu mă mai ţin cu cei care nu se arată prieteni şi la necazuri".

O femeie veni odată la sfântul Vincenţiu Ferrer. Se plângea de bărbatul ei: "Este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport". Vincenţiu voia să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie.

"Mergi la mănăstirea noastră, spuse sfântul, şi spune-i fratelui de la poartă să-ţi dea apă din fântâna mănăstirii. Când vine bărbatul tău acasă să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.

Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, imediat se vedea că era rău dispus şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.

Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.

Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea din nou frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.

Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la înţelept şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.

"Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse sfântul Vincenţiu, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte ai comentat înaintea bărbatului tău şi l-ai enervat prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit". (Şi astăzi se mai zice în Spania: "Bea din apa sfântului Vincenţiu").

Un sultan visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un interpret de vise ce vrea să însemne acest vis. "O, ce nefericire mare, stăpâne!", strigă acesta. "Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!" "Ce îndrăzneşti să-mi spui, nebunule? spuse sultanul foarte nervos. Pleacă de la mine!" Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.

A fost chemat un alt tălmaci de vise şi a fost condus la sultan. Când a ascultat visul, spuse: "Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai săi, stăpânul nostru va supravieţui!"

Atunci faţa sultanului se însenină şi spuse: "Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!"

Pe drum, vistiernicul îi spuse: "Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul sultanului diferit de primul tălmaci, totuşi ai aflat o altă soartă?". Cu zâmbetul pe faţă, înţeleptul îi spuse: "Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!"