MEDITAŢII

Capitolul 2. Crăciun

Printre păstorii de pe câmpiile Betleemului era şi un om simplu. Acesta a fost numit de către ceilalţi nătâng. În noaptea în care le apăru îngerul ca să le anunţe vestea naşterii lui Cristos, nătângul nu înţelese cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu şi el în genunchi. Când ceilalţi voiră să meargă în căutarea pruncului, aşa cum le-o vestiseră îngerii, a vrut şi el să meargă cu ei. Dar păstorilor le era ruşine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia feţei urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi şi la foc! Copilul pe care-l căutăm nu este un copil obişnuit, ci un rege. De un nătâng, aşa cum eşti tu, nu are nevoie". Totuşi nătângul nu se lăsă convins cu aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în cele din urmă a fost descoperit.

"Ce ai tu să-i dăruieşti?", îşi băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toţi erau încărcaţi cu lapte şi miere, cu lână de oi, cu brânză şi pâine. La aşa ceva nu se gândise. Era abătut. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă bucuros: "Aş putea să alung muştele de pe faţa sa!" "De fapt ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte trist. După câtva timp spuse: "Aş putea să-i frec picioarele, ca să se încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul începu să plângă. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă: "Aş putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte abătut şi trist şi plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puţin să-i vadă de departe pe rege şi pe îngerii care îi alungau muştele şi îi încălzeau picioruşele.

În sfârşit, păstorii ajunseră în faţa staulului şi-l găsiră pe prunc stând sărac şi palid într-o iesle. Maria şi Iosif erau foarte ocupaţi cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci şi magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva să-l păzească pe copil de muşte, să-i frece picioruşele sau să-i cânte un cântec!"

Atunci nătângul sări numaidecât în faţă. Şi când văzu în lung şi-n lat că nu se afla nici un înger, îşi şterse lacrimile, râse de bucurie şi îngenunche înaintea ieslei. Alungă muştele, îi frecă copilului picioruşele, ca să se încălzească, şi îi cântă un cântec până adormi. Maria şi Iosif şi cei trei magi se uimiră, păstorii însă se ruşinară şi plecară acasă cu capetele plecate. Acum ştiau că noul rege avea nevoie şi de nătângi.

Când Iosif şi Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să vină în ajutorul sfintei familii.

Primul, după cum era de aşteptat, se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toţi cei care se vor apropia prea mult de prunc". "Tu eşti prea furios", îi spuse îngerul.

După aceea se furişă în faţă vulpea. Cu o faţă nevinovată spuse: "O voi aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai dulce şi în fiecare dimineaţă voi pune pe masă o găină". "Tu eşti prea vicleană", îi spuse îngerul.

Imediat veni păunul. Zgomotos se împăună şi-şi etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse acesta. "Tu eşti prea cochet", îi spuse îngerul.

Rând pe rând, multe animale şi-au lăudat talentele şi calităţile lor. Dar degeaba.

În cele din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată afară, pe câmp, şi observă cum un bou şi un măgar trăgeau din greu la plugul unui ţăran. Îngerul i-a chemat şi pe aceştia aproape şi le-a spus: "Ce puteţi oferi voi pruncului?" "Nimic, spuse măgarul lăsând trist urechile în jos. Noi, în afară de umilinţă şi răbdare, n-am învăţat nimic, căci toate celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puţin cam timid, obiectă: "Totuşi, poate cândva am putea fi şi noi de folos. Cel puţin să alungăm cu cozile noastre muştele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi sunteţi aceia de care am nevoie".

În apropierea unei case ţărăneşti se afla o fântână. Apa din această fântână era rece, curată şi gustoasă. Ceva nemaipomenit! Cu totul enigmatic era faptul cum de ea nu secase niciodată, nici măcar în perioadele cele mai secetoase. Dar veni epoca marilor modernizări, când casa a fost mărită şi au fost montate conducte moderne pentru apă. Acum deci fântâna nu mai era de folos. Ea a fost închisă şi sigilată şi aşa a rămas mai mulţi ani până când, într-o bună zi, ţăranul era curios să privească înăuntru. O deschise şi observă că fântâna secase complet, iar ţăranul se miră şi se întrebă din ce cauză se întâmplase acest lucru.

Abia după mai mult timp ajunse să înţeleagă: această fântână se formase din foarte multe râuleţe, iar deschizăturile râuleţelor rămân deschise atât timp cât apa nu rămâne pe loc. Dacă o fântână nu mai este folosită, râuleţele seacă complet.

Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mândru de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune. "Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea tu cu ce vei mai rămâne", îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui. "Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic", îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele.

Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă în nori mici de gheaţă. Soarele însă cobora lent spre mare.

Conrad, cizmarul, se trezi astăzi dis-de-dimineaţă. Făcu ordine în atelierul său, aprinse soba şi pregăti masa. Astăzi nu voia să lucreze, deoarece aştepta un musafir. Pe cel mai înalt oaspete pe care vi-l puteţi imagina. Îl aştepta pe însuşi Dumnezeu, fiindcă în noaptea precedentă el îl înştiinţă pe Conrad: mâine voi merge în vizită pe la tine. Acum Conrad stătea deci la masă în camera sa călduroasă şi aştepta. Şi nu după mult timp se auziră deja bocănituri în uşă. "Aici sunt!", spuse cizmarul. Numaidecât sări să deschidă uşa. Dar era doar poştaşul căruia, de frig, îi îngheţaseră mâinile încât acum erau vinete. Conrad îl pofti în casă, îl servi cu o ceaşcă cu ceai fierbinte şi-l lăsă să se încălzească. "Mulţumesc, îi spuse poştaşul. Tare bine mi-a mai prins!". Apoi se duse mai departe la munca sa.

Îndată ce părăsi poştaşul casa, Conrad făcu curăţenie pe masă şi înlocui ceştile folosite cu altele noi. Apoi se aşeză din nou la fereastră pentru a-i ieşi în întâmpinare oaspetelui său. "Desigur că va veni imediat", îşi zicea el în gând.

Se făcu amiaza, dar Dumnezeu nu sosi încă. Deodată zări de la fereastră un băieţel care plângea. Conrad strigă după el. Întrebându-l de ce plânge, află că-şi pierduse mama în aglomeraţia cea mare din oraş şi acum nu mai ştia cum să ajungă acasă. Conrad lăsă un bileţel pe masă pe care scrise: "Vă rog să mă aşteptaţi! Mă voi întoarce imediat", îl luă apoi pe băieţel de mână şi-l conduse acasă. Dar drumul era mai lung decât îşi închipuise, şi până ajunse acasă se întunecă de-a binelea.

Când se reîntoarse, aproape se sperie când observă că cineva stătea la fereastră în camera lui. Inima îi tresăltă apoi de bucurie, deoarece credea că totuşi Dumnezeu venise la el. Imediat însă o recunoscu pe vecina sa care locuia deasupra locuinţei sale. Arăta obosită şi tristă şi nu dormise de trei zile, deoarece fiul ei era aşa de bolnav încât nu mai ştia ce să-i facă. Temperatura îi crescuse şi acum nici mama nu-l mai recunoştea. Conrad o compătimea. De când murise soţul ei într-un accident, ea trăia singură cu fiul ei. Conrad merse cu ea la copil şi-l înfăşurară cu comprese umede. Apoi femeia se duse să se odihnească un pic, iar Conrad stătea şi veghea la patul copilului. Când în cele din urmă se întoarse în locuinţa sa, era mult după miezul nopţii. Obosit şi decepţionat peste măsură, Conrad se duse la culcare. Ziua trecuse şi Dumnezeu nu mai venise.

Deodată cizmarul auzi o voce dulce. Era vocea lui Dumnezeu: "Mulţumesc! îi spuse vocea. Îţi mulţumesc că mi-ai dat voie să mă încălzesc la tine; îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat drumul spre casă; îţi mulţumesc pentru mângâierea şi ajutorul tău; îţi mulţumesc, Conrad, pentru că am putut să fiu astăzi oaspetele tău".

Un băieţel era nespus de mândru de bunicul care ştie să sculpteze. Era fascinant când vedea cum, puţin câte puţin, dintr-o bucată de lemn luau naştere figuri aproape vii. Băieţelul era aşa cuprins de lumea acestor figuri sculptate, încât gândurile sale se amestecau cu această lume a figurilor. I se părea că merge în grajdul din Betleem alături de păstori şi magi şi că se opreşte deodată în faţa pruncului din iesle. Atunci observă cum mâinile-i erau goale. Toţi i-au adus câte ceva, numai el nu. Strâmtorat, spuse repede: "Îţi promit cel mai frumos lucru pe care-l am. Îţi voi dărui bicicleta mea cea nouă. Ba nu, trenuleţul meu electric".

Pruncul din iesle dădu din cap şi spuse: "Dar nu vreau trenuleţul tău electric. Dăruieşte-mi ultima ta compunere!" "Ultima mea compunere? se uimi băieţelul, dar pe ea este scris insuficient!" "Tocmai de aceea o vreau, răspunse pruncul Isus. Să-mi dai totdeauna ceea ce nu este suficient. De aceea am venit în lume. Şi apoi aş mai vrea ceva de la tine, continuă pruncul din iesle, aş vrea ceaşca ta pentru lapte!"

Acum băieţelul se întristă şi mai tare: "Ceaşca mea pentru lapte? Dar s-a spart". "Tocmai de aceea o vreau, îi spuse pruncul Isus plin de tandreţe, poţi să-mi dai tot ceea ce se sparge în viaţa ta. Vreau să vindec totul! Şi aş mai dori de la tine un al treilea lucru; aş dori răspunsul pe care i l-ai dat mămicii tale atunci când te-a întrebat cum de s-a spart cana".

Acum copilul începu să plângă şi mărturisi cu umilinţă: "Am minţit-o. I-am spus mămicii că mi-a căzut din mână, că n-am spart-o intenţionat. Dar în realitate am aruncat-o de pământ de mânie". "Adu-mi mereu tot ceea ce este rău, mincinos şi urât în viaţa ta, îi spuse pruncul Isus. De aceea am venit în lume, ca să te iert, să te iau de mânuţă şi ca să-ţi arăt drumul...". Pruncul Isus îi zâmbi din nou băieţelului, iar acesta îl privi şi-l ascultă.

Un dolar şi 87 de cenţi, aceasta era întreaga ei avere în Noaptea sfântă a Crăciunului. Cum să poată cumpăra cu aceşti bani un cadou de Crăciun pentru soţul ei? Se aşeză pe fotoliu şi plânse. Apoi se ridică şi-şi şterse lacrimile. Aici, în faţa oglinzii, îi veni o idee grozavă. Avea două lucruri de care era mândră: ceasul ei de aur şi minunatul ei păr lung şi ondulat. "Îmi voi vinde părul, îşi spuse ea, şi atunci voi avea bani suficienţi pentru a-i putea face soţului meu un dar".

Zis şi făcut. Găsi un centru care colecţiona şi cumpăra păr. Pentru părul ei primi 20 de dolari. Cu aceşti bani îi cumpără soţului o brăţară valoroasă de ceas. Acum soţul ei putea să-şi arate ceasul în public, deoarece până acum îl ascundea mereu din cauza brăţării, aşa de urâtă era. Se făcu seară şi el veni acasă. Când îşi văzu soţia cu părul scurt, deveni palid ca ceara. Ea o mângâie: "Dar va creşte din nou! Totuşi şi aşa arată frumos!" Dar ea interpretase pălirea lui în mod greşit. Nu devenise palid din cauza părului ei scurt, ci datorită cadoului de Crăciun pe care îl cumpărase şi dorea să il ofere.

Soţia dorea să-şi cumpere nişte piepteni frumoşi, la care ea visa ori de câte ori trecea prin faţa vitrinelor vreunei frizerii. Se potriveau aşa de bine cu părul ei lung şi frumos. Şi acum părul este scurt. Ea îl mângâie încă o dată pe soţul ei: "Va creşte imediat la loc!" Şi apoi îi povesti de ce este atât de scurt: "Mi-am vândut părul pentru a-ţi putea face acest cadou de Crăciun". Şi-i înmână brăţara de ceas aurită. El o luă, zâmbi şi spuse: "Va trebui să păstrăm deoparte cadourile noastre pentru un anumit timp. Ele sunt prea frumoase pentru a le putea folosi acum!" Apoi îi povesti că şi el îşi vânduse ceasul pentru a-i putea face un cadou: cadoul visat".

Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău.

Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil. "Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!", se gândi lupul. Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse şi aşteptă.

Când păstorii, după ce l-au adorat pe Isus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furişă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic. "O mâncare uşoară", se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!".

Şi deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului şi-l adoră. Când părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să le spună tuturor: "Acest prunc divin poate să te mântuiască!"

Era într-o zi aproape de Crăciun. Făceam o plimbare în jurul unei case de bătrâni. În casa unui bătrân care locuia singur sosise un pachet prin poştă. De aceea nu m-am mirat că nu mi s-a dat vreun răspuns când am bătut prima oară la uşă. "Aha, pachetul de Crăciun!", mă gândeam eu. Când mi-a spus: "Poftiţi!", bătrânul stătea într-adevăr la masă şi căuta în pachetul abia desfăcut.

Mai târziu am aflat că expeditoarea, fiica bătrânului, de profesie femeie de afaceri, era foarte bogată. Pe atunci toţi sufereau de lipsuri. Era pe timpul foametei de după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea se puteau vedea ţigări, tabac, coniac, vin roşu, papuci de casă, haine groase, tot ceea ce ţi-ai fi dorit. Bătrânul însă arăta nemulţumit. Nici cea mai mică scânteie de bucurie nu se vedea pe faţa lui. "Dar, domnule Maier, i-am spus eu, cum este posibil ca în faţa unui asemenea pachet să arătaţi o faţă atât de tristă? Aici sunt doar lucruri bune!" Bătrânul îmi răspunse cu amărăciune: "În acest cadou nu este iubire". Apoi îmi povesti despre fiica lui înstărită. Ea dăduse ordin angajaţilor ei să facă acest pachet. Cumpărase o felicitare deja scrisă şi adăugase dedesubt doar: A ta fiică Luise şi ginerele. În rest, nimic: nici o urare personală de Crăciun, nici o vizită, nici o invitaţie: Hai să sărbătoreşti Crăciunul cu noi! Cadourile cele mai bune şi scumpe mai aveau eticheta pe care se putea citi preţul, pentru ca bătrânul tată să ţină minte cât de mult s-a cheltuit pentru el.

El avea dreptate: în acest cadou nu era iubire. Cele mai frumoase şi scumpe daruri nu sunt de valoare şi nu pot face bucurie, dacă în ele nu se află iubire.

Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce doreşte. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El şedea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălţat şi nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ţine foia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Aşa a venit pe lume. Nimeni nu ştie de ce!

Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă şi ceruse multe, a primit de toate: un trenuleţ, o maşinuţă, trei cărţi. Astăzi aşterne pe hârtie doar o singură dorinţă: "Dăruieşte-mi mâini!" Cu picioruşele reuşeşte să împingă foia în plic. Pe plic scrie: "Către pruncul Isus din Salzburg". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge şi-l pune la fereastra din camera sa.

A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenuleţul. Deodată, mama vine la el şi-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa şi lucrează. Numaidecât Manfred se ridică şi merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă şi este la margine. Manfred deschide gura şi o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănuşile de gumă ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândeşte Manfred. Trage mănuşile pe podea, apoi, ajutându-se şi de dinţi, înfige fiecare mână în câte o mănuşă. Manfred aleargă prin casă şi strigă: "Mâini! Am mâini!"

Între timp, mămica se întoarce şi tatăl iese din camera sa de muncă. Părinţii privesc la fiul lor. Tatăl îşi strânge emoţiile şi intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se opreşte, priveşte la mănuşi, apoi le aruncă pe fotoliu şi începe să plângă. Mămica aleargă la el şi-l ia în braţe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea şi o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruieşte-mi mâini". El ştie că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.

De mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nici o zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Isus. Asta era totul. Dulciuri, jucării şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie şi ascultare. Aceste portocale de Crăciun întrupau dorinţa unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai voiam să trăiesc.

Nu după mult timp, am auzit paşi în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băieţel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală şi mi-o întinse. Nu ştiam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, şi simţeam în mine o oarecare reţinere. Deodată mi-am revenit în fire şi am observat că portocala era deja descojită şi, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede şi lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? "Băieţii s-au adunat în curte, îi spuse William, şi au decis ca şi eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare şi-a descojit portocala şi cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă şi rotundă".

Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viaţa mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.

23.12: Ieri am împodobit cel mai mare pom de Crăciun dintre cei pe care l-am avut vreodată. Bradul din grădina noastră este bine iluminat. Anul trecut ne-a fost ruşine, deoarece numai noi n-am avut brad în faţa casei. Ceilalţi vecini aveau cu toţii. Mămica nu poate suporta Crăciunul, fiindcă în fiecare an trebuie să invite două mătuşe pe care le urăşte. Dar eu le iubesc, pentru că ele îmi dăruiesc multe lucruri.

24.12: Astăzi este unica zi din an când mergem la biserică. Mama merge la biserică pentru ca lumea să n-o vorbească de rău. Am primit multe daruri. Înainte de despachetarea lor, mătuşile mele voiau să cânte colinde, dar noi ne-am împotrivit. La televizor tocmai era un film pe care tata nu voia să-l piardă. Apoi, tăticul meu mi-a dăruit un casetofon, mătuşile mi-au oferit o sobă adevărată pe care să gătesc eu personal, iar de la mama am primit o cutie cu articole de toaletă şi un sac de dormit. Din cauza sacului de dormit m-am smiorcăit, pentru că preferam câteva casete audio. Atunci mama mi-a mai promis 100 de mărci pentru a mi le procura.

27.12: Dimineaţa aceasta, tata a hăcuit pomul de Crăciun. O înţepa prea mult pe mama. Mătuşile mele au plecat ieri seara. Mama este foarte bucuroasă că au plecat. Faţa de masă pe care ele au adus-o se află deja în lada cu haine vechi. Ea este pentru mama un kitsch. Am un sentiment ciudat. De săptămâni de zile am aşteptat cu mare bucurie acest Crăciun, iar acum singurul lucru care a rămas este un imens gol şi ceva asemănător decepţiei. Ce-mi rămâne în afară de aceste cadouri? De fapt sărbătorim Crăciunul pentru că s-a născut Isus. Dar despre el n-am auzit nimic în casa mea. Mama şi tata nu cred în Dumnezeu. Atunci mai au voie oare să sărbătorească Crăciunul?

Renumitul poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut un anumit timp al studenţiei sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi şedea permanent o cerşetoare. Ea şedea mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui adesea îi întindea câţiva bănuţi.

Într-o zi, ea l-a întrebat pe poet: "De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?" "Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini", îi răspunse el.

A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângând trandafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la colţul ei obişnuit, tăcută şi nemişcată ca totdeauna. "Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?", l-a întrebat tânăra pe Rilke. "Din trandafir", i-a răspuns poetul.

Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. "Pot să mă încălzesc puţin în casa ta?", îl întrebă băiatul pe stăpân. "Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe", spuse omul şi-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig.

Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: "Ce fel de stea este asta?", se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa şi porni la drum. "Fără acest băiat, nici eu nu rămân", spuse căţelul şi merse pe urmele lui. "Fără acest căţel, nici noi nu rămânem", spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. "Fără aceste oi, nici eu nu rămân", spuse măgarul şi merse pe urmele lor. "Fără măgar, nici eu nu rămân", spuse vaca şi merse pe urmele lui. "Fără această vacă, nici eu nu rămân", spuse boul şi porni pe urmele ei.

"De ce este aşa de mare linişte!?", se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi nici un răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. "Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele", strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă. Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. "Nu mai pot avansa!", spuse el gâfâind şi strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o stea mare pe cer. "Ce stea o fi asta?", se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îi căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un copil. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. "Sunt salvat!", spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat.

Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. "Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine".

Era odată un cioban care trăia pe câmp în apropiere de Betleem. Era mare şi puternic, dar şchiopăta şi nu putea să umble decât cu cârjele. De aceea, de cele mai multe ori stătea la foc şi avea grijă să nu se stingă. Ceilalţi ciobani se temeau de el.

Când îngerul le apăru păstorilor în Noaptea sfântă a Crăciunului şi le aduse Vestea cea Bună, iar păstorii porniră în căutarea pruncului, el rămase singur la foc. Privi după ei, observă cum treptat-treptat lumina felinarului lor se micşora şi se pierdea în întunericul nopţii. "Alergaţi, fraţilor! Ce poate fi asta? O nălucă, un vis!", îşi spuse el. Oile nu se agitau, câinii de asemenea. Peste tot era o linişte totală. Cu cârjele sale mişcă focul, deoarece uită să pună lemne pe foc. "Şi dacă nu e nici o nălucă şi nici vis... atunci, poate îngeri!?" Se ridică în picioare, îşi puse cârjele sub braţe şi porni pe urmele celorlalţi.

Când ajunse la grajd, apăreau zorile dimineţii. Vântul închidea şi deschidea uşa. Parfumul unor mirodenii străine plutea în aer. "Totuşi, unde se afla copilul, Mântuitorul lumii, Cristos, Domnul oraşului lui David?", se întreba el. Începuse să râdă. Îngeri nu existau aici. Voia să se întoarcă, dar deodată descoperi o mică peşteră unde se afla copilul aşezat pe paie într-o iesle. El se închină adânc înaintea lui. Cu toate acestea nu ştia ce se întâmplase: copilul nu-i zâmbea, ciobanul nu auzea cântarea îngerilor şi nu admira aureola Mariei. Nu mergea cu ceilalţi pe străzile Betleemului şi nu povestea despre minunea minunilor!

Ceea ce i se întâmplase nu se putea exprima prin cuvinte. Mirat, fugi de acolo. Voia să reaprindă focul înainte de sosirea celorlalţi ciobani. Dar după ce merse un timp, observă că-şi uitase ceva la iesle; uitase cârjele. Voia să se întoarcă. Totuşi merse mai departe clătinându-se, apoi din ce în ce mai sigur.

Într-o legendă din Rusia se povesteşte despre o bunicuţă care îngheţă într-o friguroasă noapte de iarnă şi voia să se încălzească cu o ceaşcă de apă fierbinte, când deodată cineva bătu tare la uşă. Ea nu auzi, de aceea loviturile deveniră din ce în ce mai puternice.

În cele din urmă deschise uşa. Afară stăteau păstori cu nasul roşu şi zăpadă pe cap. Bărbile lor erau îngheţate. Emoţionaţi, povestesc bunicuţei despre un copil regesc care se născuse nu departe de acel loc, tocmai în acea noapte. "Vino repede, bunicuţo, îi spuse cel mai bătrân dintre ei. Vino repede! Tu ştii să umbli cu copiii!" Bunicuţa îşi acoperi capul. "Mâine, le spuse bunicuţa, aşteptaţi până mâine!" Păstorii o lăsară şi se reîntoarseră. Puţin după aceea bătură din nou la uşă. Cerşiră puţină carne sau pâine. Ei înşişi voiau să le ducă copilului. "Mâine", le spuse bunicuţa.

A doua zi, într-adevăr, bătrânica îşi ţinu cuvântul dat. Luă un coş cu mâncare şi daruri: un fular pentru femeie, o lingură de argint pentru copil, jucării şi figurine din fildeş. Când sosi, staulul era gol. Da, staulul era gol.

În afară de cei trei bărbaţi înţelepţi care voiau să adore pruncul din ieslea Betleemului, a pornit la drum şi un al patrulea rege. Voia să-i dăruiască pruncului trei pietre preţioase. Însă, deoarece animalul său de povară şchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit. Totuşi porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă, ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă şi propriul ei fiu. Plin de milă faţă de ea îi dărui o piatră preţioasă şi strălucitoare pe care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc.

După luni de zile ajunse în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Isus şi părinţii săi s-au mutat în locul lor natal. Şi din nou porni la drum în căutarea pruncului Isus. La periferia unui oraş întâlni un lepros care era aproape mort de foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră preţioasă, ca să se poată întreţine pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare, dorinţa lui fierbinte de a-l găsi pe regele lumii nu pierduse din intensitate. Dar simţea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai rezistă mult la călătoriile lungi şi obositoare. De aceea, întâlnind un copil gol şi îngheţat, îi dărui cea de-a treia piatră preţioasă pentru a se putea îmbrăca şi hrăni.

Deodată cerul se întunecă. Era puţin timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de frica morţii, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea pruncului au fost zadarnice?" Dar de pe cruce o lumină cerească îi ilumină faţa şi el auzi o voce care zicea: "Tu m-ai mângâiat când mă văitam, m-ai salvat când eram în pericol de moarte şi m-ai îmbrăcat când am fost gol!" "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai făcut oamenilor nevoiaşi, mie mi-ai făcut!"

Atunci, cel de-al patrulea rege îşi dărui cu mare bucurie viaţa sa regelui lumii care se afla pe cruce. În sfârşit îl găsise!

Într-o legendă din India se povesteşte despre un ţăran care, având pe umerii săi un sac plin cu grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l rugă: "Dă-mi, te rog, mie grâul!" Ţăranul desfăcu sacul şi începu să caute în el cel mai mic bob. După ce găsi, i-l dărui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl luă şi-l transformă într-un bob de aur. Apoi îl dădu înapoi ţăranului. Atunci ţăranului îi păru rău că nu-i dăruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.

O persoană handicapată stătea la marginea unui drum şi ţinea mâna întinsă cerşind bani de la trecători. Cei mai mulţi nu-l băgau în seamă. Doar o singură persoană se opri şi-i spuse: "Ţi-aş da cu plăcere ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La aceste cuvinte, cerşetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!"

Se povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Nici un alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.

Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?" Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!" Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.

În urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu iar altul gri, care aparţineau unui morar. Servitorii acestuia nu le dădeau nici un timp de răgaz. De dimineaţă până seara cărau dintr-un loc într-altul saci plini cu grâne şi făină. Dacă se opreau vreodată,pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau constrânşi cu lovituri să meargă mai departe.

Aceşti doi măgari invidiau pisica, câinele şi găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut decât să prindă şoareci, să păzească moara sau să facă ouă. "Ah, se plângeau ei, Dumnezeu, cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă ne-a dat misiunea de a duce poveri şi de a servi oamenilor."

Dar iată că, într-o dimineaţă, nişte păstori treceau pe la moară şi povesteau cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea Betleemului se născuse un copil sărac şi palid. Îngerii cântaseră şi chiar trei magi, călăuziţi de o stea, găsiseră drumul spre el. "Acesta este Cristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi". Ambii măgari ciuleau urechile. "Un rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi. Este şi regele nostru", se gândeau ei. Şi, neobservaţi de servitorii curioşi, au pornit la drum în căutarea lui. Urmele păstorilor şi a oilor le arătau drumul.

Când sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături şi din minunea acestei nopţi nu mai rămase nimic altceva decât un pământ bătătorit de multe picioare, o gaură în paie şi un ultim parfum de tămâie şi smirnă. Ei n-aveau de unde să ştie că a existat un măgar care, condus de Iosif, fără murmur şi cu pas repede, i-a dus pe Maria şi pe copil şi i-a salvat din mâna lui Irod.

Tocmai în această clipă venea morarul nervos: "Aici staţi voi, mizerabililor? La muncă cu voi!", strigă el. Şi măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte. S-au întors înapoi la moară şi cărau mai departe sacii grei dintr-un loc într-altul. "Ce-au povestit păstorii este curată înşelătorie", spuse măgarul maroniu şi suspină adânc sub povara sa. "Eu cred spuselor lor", zise măgarul gri şi simţi deodată cum i se uşură povara. "Şi sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează şi pe neputincioşi de poverile lor?", întrebă măgarul maroniu. "El nu-mi ia povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De aceea, dă-mi şi sacii tăi!"

Morarul şi servitorii se mirau de aceşti doi măgari. "Ce s-a întâmplat cu voi?", întrebă morarul grijuliu. În fiecare dată când voia să-şi ridice bâta spre a-i lovi, ea devenea aşa de grea încât nu putea s-o ridice. Şi când acum măgarii se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligaţia lor. Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea şi el în minunea din grajd pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.

La Isus au venit nişte păstori, printre care şi un copil. Stând ei acolo, au venit şi magii care i-au oferit daruri lui Isus. Păstorii s-au dat la o parte, dar copilul a vrut să ajungă lângă iesle. Aici, neavând altceva, şi-a scos fluierul de la brâu şi începu să cânte. Dar, observând câte bogăţii i-au oferit magii, el s-a întristat şi a încetat să mai cânte. Deodată pruncul începu să se agite şi chiar să plângă. Atunci mama l-a rugat pe băieţel: "Te rog, mai cântă". Păstoraşul începu din nou să cânte. Faţa pruncului se lumină şi un zâmbet dulce voia parcă să-i spună păstoraşului "Mulţumesc!" pentru darul său.