MEDITAŢII

Capitolul 17. Moarte / Judecată / Venire în slavă / Cer / Iad

Am avut un vis: Un om se prezentă în faţa tribunalului de judecată a lui Dumnezeu şi-i spuse: "Iată, Doamne, am împlinit legea ta, nu am făcut nimănui nici o nedreptate şi nici un rău. Mâinile îmi sunt curate, Doamne!".

Dumnezeu îi răspunse: "Într-adevăr mâinile îţi sunt curate, dar sunt şi goale!".

Un rabin îl rugă odată pe Dumnezeu să-l lase să viziteze cerul şi iadul. Dumnezeu îi împlini rugămintea. Îi dădu ca ghid pe profetul Ilie, care-l conduse mai întâi într-o încăpere mare, în mijlocul căreia, la foc, era o oală, şi în oală o mâncare delicioasă. În jurul focului şedeau oameni care aveau în mâini linguri lungi şi scoteau mâncare din oală. Dar aceşti oameni arătau palizi, slabi şi neputincioşi. Era o tăcere de moarte. Deoarece cozile lingurilor erau aşa de lungi, ei nu puteau să ducă mâncarea la gură şi astfel să se hrănească. După ce ieşiră afară, rabinul îl întrebă pe profet în ce loc se aflaseră. Era iadul.

Apoi Ilie îl conduse pe rabin într-o altă încăpere care arăta la fel ca prima. În mijloc era un foc; la foc era o oală cu mâncare la fel de delicioasă, şi câţiva oameni, cu linguri lungi în mâini, stăteau în jurul focului. Aceştia însă arătau bine, sănătoşi şi fericiţi şi se întreţineau bucuroşi. Ei nu se hrăneau pe ei înşişi, ci foloseau lingurile lungi pentru a da de mâncare unul altuia. Această încăpere era cerul.

Se povesteşte că episcopul de Milano, sfântul Carol Boromeu, îi dădu unui pictor misiunea să picteze un tablou al morţii. După câtva timp pictorul îi aduse o schiţă. El reprezentase moartea printr-un schelet uman cu o coasă în mână. Dar episcopul nu se arătă mulţumit de acest tablou: "Nu aşa trebuia să reprezinţi moartea, îi explică el, ci reprezint-o printr-un înger cu o cheie de aur în mână".

Un sfânt care tocmai secera grâul a fost întrebat: "Ce-ai face dacă acum ai afla că peste o oră mei muri?" El răspunse liniştit: "Mi-aş da mai multă osteneală pentru porţiunea de grâu care mi-a mai rămas de secerat".

Un bătrân plantă un pom de mere. Lumea, râzând de el, îl întrebă: "De ce plantezi acest pom? Va trebui să treacă mulţi ani până când va da roade, iar tu însuţi nu vei putea mânca nici un măr de pe acest pom". Bătrânul le răspunse: "Eu însumi nu voi culege nici un măr de pe el, dar dacă alţii, după mulţi ani, vor mânca din roadele acestui pom, ei vor fi atunci recunoscători faţă de mine".

Un înţelept se plimba odată prin ţară şi într-o zi observă cum un om planta un copac de roşcove. Se opri lângă el, îl privi şi-i spuse: "Când va da rod acest pom? Omul îi răspunse: "Peste şapte ani". Înţeleptul continuă: "Nebunule! Crezi că vei mai trăi peste şapte ani pentru a te bucura de roadele muncii tale? Mai degrabă plantează un pom care rodeşte mai repede, ca tu să te bucuri de roadele sale". Omul îşi termină munca, se uită cu mândrie la pom şi răspunse: "Învăţătorule, când am venit în lume, am găsit pomi de roşcove şi am mâncat din ei, fără a-i fi plantat eu. Părinţii mei i-au plantat. Dacă m-am bucurat de pe urma a ceea ce nu am lucrat, atunci vreau să plantez şi eu un pom pentru copiii sau nepoţii mei, ca să se bucure şi ei. Nouă, oamenilor, ne place să trăim când unul dă mâna celuilalt. Vedeţi, eu sunt un om simplu, dar noi avem un proverb: Copt sau mort!"

Un irlandez muri în mod subit. Acum se afla în faţa lui Cristos. El trebuia să decidă dacă irlandezul intră în cer sau nu. Multe persoane, mai mici şi mai mari, se aflau la rând înaintea lui. Imediat prinse ce avea fiecare de răspuns şi cum decidea Isus. Deodată, Isus deschise o carte groasă şi citi referitor la primul: "Am fost flămând şi tu mi-ai dat să mănânc. Bravo, în cer cu tine!" Celui de-al doilea îi spuse: "Am fost însetat şi tu mi-ai dat să beau". Şi celui de-al treilea: "Am fost bolnav şi tu m-ai vizitat. Bravo, în cer cu voi doi!"

Apoi veni la rând un băieţel de opt ani. Acestuia îi spuse: "Aici stă scris: Nimeni nu voia să mă ia în seamă. Tu însă m-ai invitat să mă joc cu tine. Bravo, în cer cu tine!" Unei fetiţe de zece ani îi spuse: "Aici este scris că toţi m-au înjurat şi ocărât, dar tu m-ai apărat. Bravo, în cer cu tine!" După fiecare care era dus în cer, irlandezul îşi făcea cercetarea cugetului şi de fiecare dată îi venea să tremure. Nimănui nu-i dăduse să mănânce sau să bea, nu vizitase nici un bolnav şi nu apărase nici un neputincios. "Ce se va întâmpla oare când voi apărea în faţa regelui Cristos?", se întreba el în sinea lui.

Imediat ajunse la rând. Privi la Isus, care deschidea cartea, şi tremură de frică. Apoi Isus îşi ridică ochii şi spuse: "În cartea aceasta nu stau scrise multe lucruri, dar ceva tot ai făcut: Am fost trist, decepţionat şi abătut, şi tu ai venit la mine şi mi-ai spus glume. Tu m-ai făcut să zâmbesc şi m-ai încurajat. În cer cu tine!"

Şi irlandezul ţopăi de bucurie în timp ce intra pe uşa spre paradis.

"Nu, nu voi tăcea, doamnă. Preoţii prea adesea au tăcut şi vreau să cred că au făcut-o din milă. Dar suntem laşi... Ce aţi făcut voi din iad? Un fel de închisoare veşnică, asemănătoare cu ale voastre, în care închideţi perfid şi anticipat vânatul uman, pe care poliţiile voastre îl hăituiesc de la începutul lumii, văzând în el pe duşmanul societăţii. Vă place să mai băgaţi în ele pe hulitori şi pe sacrilegi. Ce spirit chibzuit, ce inimă demnă ar accepta fără dezgust o asemenea imagine a dreptăţii lui Dumnezeu?... Iadul e judecat după maximele acestei lumi, dar iadul nu aparţine acestei lumi... Iadul, doamnă, înseamnă a nu mai iubi".

O doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ ajunse la poarta lui Petru. Petru o primi şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis n-am putut construi altceva".

O legendă din Rusia povesteşte cum un om şi pe patul de moarte se gândea doar la bani. Cu ultimele puteri luă cheia pe care o purta tot timpul la gât, îi arătă servitorului său dulapul şi-i dădu ordin să pună tot sacul cu bani în sicriul deja pregătit pentru el.

În cer zări o masă lungă pe care se aflau cele mai delicioase bucate: "Spune-mi, te rog, cât costă pâinea?", întrebă el. "O copeică", i se răspunse. "Şi o sardea?" "La fel de mult". "Şi această plăcintă?" "Fiecare produs costă o copeică". El zâmbi pe sub mustaţă: "Ieftin, se gândea el, incredibil de ieftin!" Îşi alese un platou întreg. Dar când a vrut să plătească cu banii săi din aur, vânzătorul nu acceptă monedele: "Bătrâne, îi spuse el clătinând din cap, puţine ai învăţat în viaţă!" "Ce înseamnă aceasta, murmură bătrânul, banii mei nu sunt suficient de buni?" Vânzătorul îi răspunse: "Noi nu acceptăm decât banii pe care cineva i-a dăruit".

În timpul persecuţiei, sfântul episcop Ciprian îi întărea pe credincioşii săi cu aceste cuvinte: "Numai aceluia îi este frică de moarte care nu-l cunoaşte pe Cristos". Când într-o zi a fost adus legat în faţa autorităţilor civile şi auzi sentinţa de condamnare la moarte, spuse: "Mulţumesc lui Dumnezeu!" Pe locul de execuţie îngenunche pentru ultima dată ca să se roage. Apoi se ridică, îi dărui călăului 25 de galbeni, îşi legă ochii şi acceptă moartea cu seninătate şi bucurie.

Un om visă că murise şi se afla acum într-o ţară minunată, plină de copaci, flori multicolore şi de râuri graţioase. El se întinse pe pământ şi se odihni. Nu după mult timp îl apucă plictiseala şi strigă: "Cine se află aici?" Apăru un chip simpatic îmbrăcat în alb şi-l întrebă dacă are vreo dorinţă. "Aş dori să mănânc ceva", îi spuse omul. "Ce anume?" Flămândul comandă un meniu delicios. Nu după mult timp, meniul era în faţa lui. După ce mâncă, hoinări mai departe şi se bucura de imensa câmpie strălucitoare. "Hei!" Servitorul se prezentă la ordin. "Aş dori să mă joc puţin golf". "Da, poftiţi după mine". Şi-l duse la marginea unei păduri pe un teren magic. Beţele şi mingile erau deja pregătite. Omul se jucă şi mâncă din nou, se plimba şi primea tot ceea ce-şi dorea.

Într-o zi dispărură toate bucuriile din viaţa sa. Începu să tremure în faţa simpaticului servitor şi i se plânse: "M-am săturat de viaţa de aici. Dă-mi ceva de făcut!" "Îmi pare rău! îi spuse servitorul înţelept. Munca este unicul lucru pe care nu ţi-l pot oferi". "Atunci... trimite-mă în iad!" strigă omul. Simpaticul zâmbi: "De fapt unde crezi că te afli?"

Era odată un mic sfânt care ani de-a rândul dusese o viaţă fericită. Când într-o zi se afla în bucătăria mănăstirii unde spăla vesela, un înger veni la el şi-i spuse: "Domnul m-a trimis să-ţi spun că a sosit timpul să calci pragul veşniciei". "Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru că şi-a amintit de mine, spuse micul sfânt, dar tu vezi ce multe farfurii mai am de spălat. Nu vreau să fiu nerecunoscător, dar nu poate fi amânată trecerea în veşnice până voi termina de spălat vesela?" "Vreau să văd cum se vor desfăşura lucrurile", îi spuse îngerul, după felul său, şi dispăru. Micul sfânt spălă mai departe vesela, apoi se apucă şi de alte treburi.

Într-o zi porni la câmp cu sapa-n spate pentru a-şi prăşi ţarina. Aici îngerul îi apăru din nou: "Ia uite la buruiana asta! îi spuse micul sfânt îngerului. Veşnicia nu mai poate aştepta un pic?" Îngerul zâmbi şi dispăru. După ce termină de prăşit, micul sfânt se apucă să vopsească şura. Timpul trecea repede. Într-o altă bună zi se afla în spital unde-i îngrijea pe cei bolnavi. În timp ce-i dădea unui bolnav de febră o înghiţitură de apă rece, ridicându-şi ochii, observă că îngerul se afla lângă el. De data aceasta îl conduse pe înger pe la fiecare pat. Apoi îngerul dispăru fără să spună un cuvânt. Când în acea seară micul sfânt se retrase în chilia sa din mănăstire, căzu pe patul său tare şi reflectă la înger şi la timpul lung pus la dispoziţia sa. Şi deodată se simţi din cale-afară de bătrân şi spuse: "O, Doamne, ai putea să-l trimiţi acum pe îngerul tău, acum i-aş zice: Bine ai venit!" Îngerul îl privi cu înţelepciune şi bucurie şi-i spuse: "Unde crezi că ai fost până acum?"

Michelangelo spuse odată unei ducese: "Am 86 de ani şi sper ca în curând Dumnezeu să mă cheme la el acasă".

Ducesa îl întrebă: "Sunteţi sătul şi obosit de viaţă?"

Dar marele artist răspunse: "Nu, sunt dornic şi înfometat după viaţă!"

În fiecare după-amiază când se întorceau de la şcoală, copiii obişnuiau să meargă în grădina unui uriaş pentru a se juca puţin. Era o grădină mare, atrăgătoare şi cu iarbă moale. Ici-colo ieşeau din iarbă flori care apăreau ca nişte stele, şi 12 piersici înfloreau primăvara, iar toamna aduceau mult rod. Păsărelele stăteau în copaci şi cântau aşa de dulce, încât copiii se opreau din joc pentru a le imita. "Cât de fericiţi ne simţim aici!", îşi ziceau copiii. Într-o zi uriaşul reveni acasă. "Ce faceţi aici?", strigă el cu voce tare şi copiii fugiră. "Grădina este a mea, spuse uriaşul. Aceasta o pot înţelege toţi, iar eu nu permit nimănui să se joace în ea!". Aşa construi un zid înalt împrejurul ei şi montă un indicator pe care scria: Interzis prin lege.

Bieţii copii nu mai aveau acum nici un loc pentru joacă. Încercară să se joace pe stradă, însă strada era murdară şi foarte pietroasă, ceea ce nu le plăcea deloc. Drept urmare merseră la plimbare în jurul zidului înalt, unde vorbiră despre frumoasa grădină care se găsea în spatele lui. "Cât de fericiţi ne simţeam acolo!", îşi ziceau copiii.

Apoi veni primăvara şi toată ţara începu să înflorească, iar păsărelele ciripeau. Numai în grădina uriaşului egoist mai persista încă iarna. Păsărilor nu le plăcea să cânte acolo, deoarece nu exista nici un copil, iar florile uitară să înflorească. Odată, o floare îşi înalţă capul deasupra ierburilor, dar văzând indicatorul cu interdicţia, i se făcu milă de copii şi se lăsă din nou în pământ şi dormi mai departe. Unicele lucruri care se bucurau erau zăpada şi promoroaca. "Primăvara a uitat această grădină, strigau ele. Să rămână aşa tot anul". Zăpada acoperi iarba cu mantaua sa albă şi groasă, iar promoroaca îmbrăcă toţi copacii cu argint. Apoi chemară vântul de nord. Veni şi suflă prin grădină ziua întreagă. "Nu înţeleg de ce nu mai vine odată primăvara! spuse uriaşul în timp ce stătea la fereastră şi privea în grădina sa rece şi albă. Sper că vremea se va schimba în curând".

Însă nici primăvara, nici vara nu veni. Toamna împodobi toate grădinile cu rod bogat, nu însă şi grădina uriaşului. "Este prea egoist", spuse toamna. Astfel, în grădina lui stăpânea o iarnă veşnică.

Într-o dimineaţă, uriaşul stătea încă în pat când deodată se auzi o muzică gingaşă. Suna aşa de dulce, încât credea că muzicienii regelui trec prin faţa casei lui. În realitate era doar un mic henfling - o mică pasăre exotică - ce cânta la fereastra sa. Însă trecuse aşa de mult timp de când nu mai auzise păsărele cântând în grădina sa, încât i se părea că era cea mai frumoasă melodie din lume.

Deodată uriaşul observă ceva în grădină: Printr-o gaură a zidului copiii reuşiră să pătrundă în grădină şi acum stăteau pe ramurile copacilor. În fiecare copac stătea un mic copil. Copacii erau atât de veseli să-i aibă din nou pe copii, încât s-au acoperit imediat cu floricele. Păsărelele zburau deasupra şi ciripeau de bucurie, iar florile priveau din iarba verde şi râdeau. Era un tablou drăguţ! Doar într-un colţ mai persista încă iarna. Era cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi aici stătea un mic copil. Era atât de mic, încât nu putea să ajungă la crengile copacului, fapt pentru care plângea amarnic. Copacul mai avea încă destulă zăpadă pe el, iar vântul din nord încă mai venea şi sufla. "Caţără-te, copile," spuse copacul plecându-şi ramurile, însă copilul era prea mic.

Inima copilului se topi în timp ce uriaşul privea afară. "Cât de egoist am fost, spuse el. Acum ştiu de ce primăvara nu voia să vină aici. Vreau să-l aşez pe acest copil micuţ în vârful copacului, apoi vreau să dărâm tot zidul, iar grădina mea să devină pentru totdeauna un loc de destindere pentru copii!" Şi se căi adânc pentru tot ceea ce făcuse.

Deci ieşi în grădină. Micuţul copil nu fugi, deoarece ochii lui erau aşa de plini de lacrimi, încât nici nu-l văzuse venind. Uriaşul veni prin spate, îl luă cu grijă pe braţe şi-l aşeză în copac. Copacul începu imediat să înflorească. Păsările veneau şi cântau, iar copilul întinse mâinile şi sări în braţele uriaşului sărutându-l. "De acum înainte, dragi copii, grădina va fi a voastră!", spuse uriaşul şi, luând un târnăcop, dărâmă zidul. Când lumea mergea în jurul prânzului la piaţă, îl vedea pe uriaş la joacă împreună cu copiii în cea mai frumoasă grădină pe care ei au văzut-o vreodată.

Copiii s-au jucat ziua întreagă, iar seara au venit la uriaş să-l salute şi să-i spună: "Sănătate!" "Dar unde este prietenul vostru cel mic? întrebă el. Copilul pe care l-am aşezat eu în copac?" Uriaşul îl iubea pe acesta în mod deosebit, deoarece primise de la el un sărut. "Nu ştim, răspunseră copiii, el a plecat". "Să-i spuneţi să vină şi mâine," spuse uriaşul. Dar copiii îi răspunseră că nu ştiu unde locuieşte şi că înainte nu l-au cunoscut. Şi uriaşul se întristă.

Anii treceau, iar uriaşul îmbătrâni şi slăbi. Nu mai putea să se joace, ci stătea şi urmărea copiii la joacă admirând grădina sa. "Am multe flori frumoase, spunea el, dar copiii sunt florile cele mai frumoase dintre toate".

Într-o dimineaţă de iarnă, în timp ce se îmbrăca, privi pe fereastră. Avea în faţă un tablou mirific. În colţul cel mai îndepărtat al grădinii sale era un copac acoperit cu multe, multe flori albe şi drăguţe. Ramurile sale erau aurite. Pe ele atârnau fructe argintii, iar sub copac stătea micuţul copil pe care-l iubea aşa de mult. În mare grabă ieşi spre el în grădină. Apropiindu-se de el, se înroşi de mânie sfântă şi-l întrebă: "Cine a îndrăznit să-ţi facă un asemenea rău?", strigă uriaşul? Căci pe mâinile şi picioarele copilului erau urmele a două cuie - Spune-mi, şi-o să-i arăt eu lui". "Nimeni, răspunse copilul, căci acestea sunt urmele iubirii!" "Cine eşti tu?", întrebă uriaşul. Îl cuprinse o frică sfântă şi îngenunche înaintea copilului. Copilul îi zâmbi uriaşului şi-i spuse: "Tu m-ai lăsat odinioară să mă joc în grădina ta; astăzi trebuie să vii cu mine în grădina mea, care este paradisul". Şi când copiii au venit în acea după-amiază în grădină l-au găsit pe uriaş mort sub un copac, acoperit cu multe, multe petale albe.

Când Ioan al XXIII-lea era bolnav, încât nu se mai putea face nimic pentru a-l salva, medicii n-au vrut să-i spună nimic. Au căutat să-i spună că este vorba doar de o infecţie la stomac. El le spunea: "Valiza-mi este pregătită!"

Marele sculptor italian, Giacomo Manzu, îşi aminteşte de ziua în care papa sfârşi: "În ultima zi a lungilor sale suferinţe, secretarul papei Capovilla veni la patul muribundului. Îi sărută mâna şi-l întrebă cum se simte. "Acum mă simt foarte bine. Sunt foarte liniştit. Mă aflu la Domnul. Dar îmi fac şi câteva griji". "Sfinte Părinte, nu dumneavoastră trebuie să vă faceţi griji, ci noi. Am vorbit cu medicii". "Şi ce spun ei?" "Sfinte Părinte, vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Trebuie să vă spun că astăzi este ziua Domnului. Astăzi trebui să fiţi chemat în paradis". Stând în genunchi şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, îl cuprinse plânsul. Simţi cum papa îi puse cu iubire mâna peste cap şi-i spuse: "Iată, secretare: Unui superior îi spui cele frumoase. Oare nu este şi aceasta o veste minunată pentru mine: Astăzi voi merge în paradis?"

În 1989 a murit Zita, ultima împărăteasă a Austriei, în vârstă de 97 de ani. A trăi foarte modest şi retrasă. Procesiunea care purta resturile ei pământeşti ajunseră la cimitirul împăraţilor habsburgi "Kapuzinergruft" din Viena. Atunci ceremonierul bătu la poarta criptei. Gardianul răspunse din interior: "Cine doreşte să intre?"

"Zita, împărăteasa Austriei, regina Ungariei, regina Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei,... Ierusalimului; arhiducesa Austriei, marea ducesă a Toscanei şi a Cracoviei; ducesa din Lothringen, Salzburg,Kaernten...; marea domnitoare a Transilvaniei, marchiza Moraviei...; prinţesa Portugaliei... (în total 54 de titluri)".

"Nu o cunosc!", i se răspunse.

Atunci ceremonierul bătu de trei ori în poartă.

"Cine doreşte să intre?"

"Zita, Maiestatea sa, împărăteasa şi regina!"

"Nu o cunosc!", i se răspunse din nou.

Ceremonierul bătu din nou de trei ori în poartă.

"Cine vrea să intre?"

"Zita, o femeie muritoare şi păcătoasă".

Şi din interior vocea îi răspunse: "Atunci să intre".

Şi în acel moment se deschiseră ambele porţi ale criptei împărăteşti.

Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: "Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?". Fizicianul îi răspunse: "Cred, cum să nu cred". Omul îl întrebă mai departe: "Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?" Newton îi răspunse: "Da, voi încerca". El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: "Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?" Omul îi răspunse: "Nu, cum să se poată!".

Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: "Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea el oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da".

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice?

Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie.

"Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!".