MEDITAŢII

Capitolul 11. Sensul vieţii

Un ţăran găsi odată un ou de vultur şi nu ştia ce să facă cu el. Totuşi îl aduse acasă şi, fiindcă soţia sa tocmai punea nişte ouă de găină la clocit, se hotărî să pună şi acest ou de vultur. După trei săptămâni puişorii ieşiră din ouă, la fel şi puiul de vultur. Zilele treceau şi acesta făcea tot ceea ce făceau şi puişorii de găină. Din când în când însă simţea că este atras în sus şi chiar încerca să se desprindă puţin câte puţin de pământ.

Într-o zi, puiul de vultur zări o pasăre pe bolta cerului, dar nu ştia ce era. Puiul de vultur îi întrebă pe ceilalţi puişori: "Hei, ce pasăre zboară deasupra noastră?" Puişorii îi răspunseră: "Este un vultur. Dar ce te interesează pe tine asta, tu eşti de aici, de pe pământ. Asta este lumea ta şi a noastră".

Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?" Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?" Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.

Când primii misionari au venit în Anglia au trebuit să ceară regelui permisiunea de a predica. Regele convocă în sala regească întreg consiliul său. Şi au discutat în jurul focului aprins până noaptea târziu. Deodată veni în sală o pasăre din întuneric, se rătăci un timp zburând ici-colo şi apoi zbură afară în întunericul nopţii. Văzând acest lucru, unul din consilierii regelui spuse: "Oare nu a fost acesta un semn al cerului? Aşa se întâmplă cu noi oamenii. Noi venim din întuneric în sala vieţii, zburăm un timp ici-colo, părăsim din nou această sală şi zburăm afară în noapte. De unde venim noi? De ce trăim noi? Încotro ne îndreptăm? Acestea sunt marile întrebări ale vieţii. Dacă aceşti străini ne vor putea da un răspuns, de ce să nu-i ascultăm?".

O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!" Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!" Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare. Acum nu-i mai păsa ce spusere ceilalţi.

- Mă voi strădui să trăiesc această zi fără a vrea să rezolv problema vieţii mele dintr-o dată.

- Mă voi îngriji cu atenţie în vederea ieşirii mele în public, îndeosebi în purtarea mea; nu voi critica pe nimeni; da, nu voi încerca niciodată să corectez pe cineva, ci numai pe mine însumi.

- Voi fi fericit întotdeauna în conştiinţă că sunt creat pentru fericire, nu numai pentru lumea cealaltă, ci şi pentru această lume.

- Mă voi acomoda la mediu, fără a pretinde ca mediul să se acomodeze la dorinţele mele.

- Voi dedica 10 minute din timpul meu pentru o lectură bună. Precum hrana este necesară pentru viaţa trupului, la fel şi lectura bună este necesară pentru viaţa sufletului

- Voi săvârşi o faptă bună fără a povesti aceasta nimănui

- Voi face ceva ce nu-mi place; dacă m-aş simţi jignit în gândurile mele, voi face în aşa fel încât nimeni să nu observe acest lucru

- Voi stabili un program precis. Poate nu-l voi respecta întru totul, dar îl voi pune în practică. Mă voi feri de două rele: de grabă şi de indecizie.

- Voi crede cu tărie, chiar dacă cei din jurul meu ar arăta contrariul, că providenţa divină se îngrijeşte de mine, ca şi cum nimeni altul n-ar mai exista pe lume.

- Nu-mi va fi frică. Nu-mi va fi frică îndeosebi să mă bucur de tot ceea ce este frumos şi să cred în bunătate. Îmi este dat să fac binele timp de 12 ore; m-ar descuraja să mă gândesc că trebuie să continui aceasta în tot timpul vieţii mele.

Un om expert într-ale meditaţiei a fost întrebat odată de ce este aşa de recules în ciuda multiplelor sale ocupaţii. Şi el răspunse: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când şed, atunci şed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc...". Deodată a fost întrerupt şi i se puse o altă întrebare: "Astfel procedăm şi noi, dar ce faci tu în plus?" El răspunse din nou: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când şed, atunci şed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc. Când mă rog, atunci mă rog...". Din nou a fost întrerupt: "Totuşi asta facem şi noi". Dar el le spuse: "Nu. Când vă rugaţi, voi sunteţi deja din nou la afacerile voastre. Când şedeţi, staţi deja în picioare. Când sunteţi în picioare, alergaţi deja. Când alergaţi, voi sunteţi deja la ţintă".

Într-un basm se povesteşte despre un prinţ căruia îi plăceau hainele frumoase şi strălucitoare şi inelele cu pietre preţioase. În fiecare dimineaţă, când soarele îi bătea în faţă, prinţul se arăta poporului său şi era fericit când toate de pe el sclipeau şi străluceau, pentru că atunci poporul îl aclama şi aplauda.

Într-o zi însă prinţul se arătă poporului abia după-amiază târziu. Soarele strălucea în spatele său şi tânărul prinţ văzu pentru prima dată propria-i umbră. Atunci se înfurie nespus. Luă calul său şi voia să plece. Nu putea domni ca prinţ într-o ţară, peste care cădea umbra sa. Voia să trăiască unde nu exista nici o umbră. De aceea plecă de aici cu calul său. El călăreşte şi astăzi.

Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. "Ce faci aici?" "Stau întinsă pe pământ", îi răspunse piatra. "Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Şi când plouă, ce faci?", întrebă copilul. "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Sărăcuţa de tine!", spuse copilul şi-o mângâie. "Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule!"

Un basm italian povesteşte că un rege avea un fiu care era întotdeauna nemulţumit şi stătea pe balcon şi se plictisea. El însuşi nu ştia ce-i lipseşte. Înţelepţii îl sfătuiră: "Maiestate, căutaţi un om foarte mulţumit şi schimbaţi cămaşa lui cu cea a fiului Maiestăţii voastre". Toţi funcţionarii au fost trimişi să caute un mulţumit. Dar în zadar! Când se afla la vânătoare, regele dădu atunci peste un viticultor bucuros care cânta. Acesta mărturisi cu simplitate: "Sunt mulţumit, dar nu vreau să-mi schimb cămaşa nici cu cea a papei, nici cu cea a regelui". Regele îl rugă insistent: "Fiul meu este pe patul de moarte. Drept medicament, are nevoie de cămaşa unui mulţumit. Îţi voi da orice îmi vei cere". "Maiestate, răspunse viticultorul, nu vă pot ajuta însă cu nimic. Nu am nici o cămaşă!"

O învăţătoare lucra în grădina sa într-o după-amiază de sâmbătă. Întâmplător zări cum o elevă de-a ei de 12 ani trecea prin faţa porţii. Fiindcă copila arăta tristă, o chemă înăuntru. Fetiţa îi povesti despre o decepţie îngrozitoare care putea compromite întreaga ei viaţă. Atunci învăţătoarea o conduse pe fetiţă în bucătărie, luă o ceaşcă şi turnă îi ea apă, apoi o întrebă: "Ceaşca este plină sau goală?" "Şi una şi alta", răspunse fetiţa. "Ai dreptate, confirmă învăţătoarea. Vezi tu, la fel şi viaţa omului nu este plină şi nici goală. Fiecare dintre noi are bucuriile şi grijile sale şi, dacă viaţa este tristă sau fericită, depinde numai de predispoziţiile noastre".

Într-una din catehezele ţinute într-o parohie s-a vorbit despre rolul creştinilor în Biserică şi societate. Un tânăr, neînţelegând mare lucru din cele spuse, veni la preot după cateheză şi-l întrebă: "Părinte, aş vrea să-mi răspundeţi la o singură întrebare: De ce v-aţi făcut preot?" Preotul îi răspunse scurt: "M-am făcut preot pentru tine!".

Un turist bătu odată la poarta unei mănăstiri pentru a înnopta acolo. Fiind uimit de dotarea sărăcăcioasă a camerelor, turistul îi întrebă pe călugări: "Dumneavoastră unde aveţi mobilierul?" Călugării îi răspund la fel printr-o întrebare: "Dar al dumneavoastră unde este?" "Al meu? Eu sunt aici doar ca turist!", răspunse turistul. "Şi noi suntem tocmai la fel!", răspunseră călugării.

Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi, văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?" "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul.

Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul".

Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

După moartea lui Baden-Powell, fondatorul mişcării SCOUT, printre documentele sale s-a găsit şi ultimul său mesaj adresat scoutiştilor. Acesta a fost următorul:

Dragi scoutişti!

În piesa de teatru "Peter Pan", pe care cred că o cunoaşteţi, şeful piraţilor tocmai îşi scrie testamentul din teama ca, venindu-i ceasul morţii, să nu mai aibă timp pentru acest lucru. Mie mi se întâmplă ceva asemănător. Ce-i drept, încă nu mă aflu pe patul morţii, dar această zi nu mai este departe. De aceea, vreau să vă mai adresez încă un cuvânt de rămas bun. Luaţi aminte, sunt ultimele cuvinte pe care le mai ascultaţi de la mine. Reflectaţi profund la ele!

Am dus o viaţă foarte fericită şi doresc fiecăruia dintre voi o viaţă care să se deruleze la fel de minunat. Cred că Dumnezeu ne-a aşezat în această lume ca să fim fericiţi şi să ne bucurăm de viaţă. Faptul de "a fi fericit" nu vine de la "a fi bogat" şi nici de la "a avea succes" la locul de muncă, cu atât mai puţin de la "a fi indulgent" cu sine însuşi. Voi veţi face un pas spre fericire dacă veţi avea grijă de sănătatea şi soliditatea voastră, ca să fiţi pregătiţi pentru viaţă şi să vă puteţi bucura de viaţă ca nişte adevăraţi bărbaţi.

Fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi şi folosiţi totul spre binele comun. Priviţi la părţile luminoase şi nu la cele întunecoase. Dar pe cel mai bun drum spre fericire merge acela care face fericit pe altul. Încercaţi să lăsaţi această lume puţin mai bună decât aţi găsit-o. Şi atunci când vă va veni rândul, veţi muri cu conştiinţa împăcată că nu aţi pierdut timpul, ci că aţi făcut tot binele posibil - inclusiv prin felul vostru de a fi gata mereu - ca să trăiţi şi să muriţi fericiţi.

Îndepliniţi întotdeauna promisiunea Scout, chiar şi atunci când nu veţi mai fi tineri. Dumnezeu să vă ajute în toate.

Imediat după moartea rabinului Mosche, unul din elevii săi a fost întrebat de către rabinul Mendel: "Care a fost cel mai important lucru pentru maestrul tău?" El se gândi, apoi răspunse: "Obiectul cu care se ocupa".

Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.

"De-ar trage un peşte mare!", spuse el.

Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".

"Bună ziua", zise micul prinţ. "Bună ziua", zise acarul. "Ce faci aici?", întrebă micul prinţ. "Triez călătorii în teancuri de câte o mie, zise acarul. Şi expediez trenurile care-i poartă când la dreapta, când la stânga".

Alături trecu un rapid cu ferestre luminate şi bubuitul lui ca de tunet făcu să se cutremure cabina acarului. "Sunt tare grăbiţi", zise micul prinţ. Ce caută oare?" "Asta n-o ştie nici omul de pe locomotivă, nu", zise acarul. Şi un alt rapid cu ferestrele luminate trecu bubuind în sens opus. "Se şi întorc?", întreabă micul prinţ. "Sunt alţii, zise acarul. Aceştia vin în locul celorlalţi". "Nu le place acolo de unde vin?" "Niciodată nu eşti mulţumit, oriunde te-ai afla", zise acarul.

Şi iarăşi bubui alături un al treilea rapid cu ferestre luminate. "Aceştia îi urmăresc pe călătorii dinaintea lor?", întrebă micul prinţ. "Ei nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm înăuntru sau stau şi cască".

Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Dar el nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărî să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat.

Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască.

Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.

Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toţi se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?"

Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o deschidere".

Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară".

Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă".

Era cât pe ce să se işte o ceartă mare dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus". Apoi veni noaptea.

După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".

După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".

A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: "Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase". Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: "Aşa nu mai poate merge mult!"

Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Jurase să nu strunească nici o coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: "Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!" Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă.

Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.

A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: "Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?" Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi.... Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. "Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri", se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, nici un copil nu-l mai observă pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii?

Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: "Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic", şi sări în apă.

Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.

A fost odată un cizmar sărac care era mereu bine dispus. Era aşa de fericit, că de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea şi număra galbenii săi. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Nu putea însă să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând.

Într-o zi îi veni o idee cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie. Erau aşa de mulţi că cizmarului îi era frică acum să-i piardă din vedere. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. De muncit nu mai muncea şi de cântat nu mai cânta. Ceea ce era mai rău, copiii nu mai veneau să-l viziteze. Cizmarul era aşa de nefericit!

Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. "Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".

Şi fericirea intră din nou în casa cizmarului.

Într-o dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde o jumătate de oră făcând o vizită la biserică".

Când a creat lumea, Dumnezeu a întrebat animalele ce dorinţe au. Le-a ascultat cu atenţie pe toate şi le-a împlinit rugăminţile.

Când au aflat de aceasta, oamenii au rămas indignaţi pentru că ei nu au fost întrebaţi. "Nu putem fi mulţumiţi cu această lume a ta", spuseră ei. "Nici nu trebuie să fiţi mulţumiţi, le răspunse Dumnezeu. Patria voastră nu este pe acest pământ, ci în cer unde vă aşteaptă numai surprizele veşniciei".

De aceea au animalele ochii îndreptaţi spre pământ, iar omul merge vertical şi priveşte spre cer.

S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi.

Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva.

"O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!"

Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine".

Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei.

În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii treceau cu vederea peste ele.

Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi".

Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!" "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi de acolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.

"Arăţi aşa de nemulţumit", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână.

"A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplut mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale".

"Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".

Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai sunt eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?" Dar vocea îi răspunse: "În nici un caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti".

Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".

Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!" "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?"

Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".

Un înţelept hindus obişnuia să spună următoarea poveste: Un filozof a fost transportat odată peste un fluviu. Filozoful îl întrebă pe barcagiu: "Ce ştii despre stelele şi luna care strălucesc deasupra noastră, despre influenţa lor asupra mării, asupra fluviilor şi asupra destinului nostru?" Barcagiul răspunse: "Habar n-am. Stelele strălucesc după voinţa lui Dumnezeu şi fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu ştiu. Totuşi sunt frumoase, iar eu nu pot să le creez nici să le distrug. Sunt pur şi simplu uimit de minunăţiile lui Dumnezeu care le-a creat şi le-a pus acolo unde sunt". Filozoful spuse oftând adânc: "Atunci ai risipit un sfert din viaţa ta".

Ceva mai târziu, filozoful îl întrebă din nou: "Cunoşti istoria regilor şi reginelor care au domnit şi încă mai domnesc?" Barcagiul răspunse: "N-am nevoie să ştiu. Regii şi reginele vin şi se duc. Dumnezeu însă rămâne şi este îndurător cu mine. Deci, de ce să mă preocup pe succesiunea regilor şi a reginelor care vin să se certe şi apoi mor?" Filozoful spuse: "Atunci ai risipit jumătate din viaţa ta".

Iarăşi după câteva clipe, filozoful nu s-a putut abţine să nu-i pună încă o întrebare: "Cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, cine şi unde este el, şi cum se ajunge la cunoaşterea lui?" Barcagiul răspunse: "Nu, domnule, nu ştiu. Ştiu doar că Dumnezeu este cel care face tot ceea ce se întâmplă cu mine şi cu tine, că este îndurător şi iubitor şi că urăşte şi pedepseşte răul. Mai multe n-am nevoie să ştiu despre el; dorm mai bine dacă-i încredinţez lui toate grijile mele". Filozoful intră în panică şi spuse: "Atunci, nebunule, ai risipit trei sferturi din viaţa ta".

Imediat după aceasta se ivi o mare furtună pe fluviu şi barca începu să se clatine. Filozoful era legănat încoace şi încolo şi era cuprins de frica de moarte.

Acum era rândul barcagiului să-l întrebe: "Domnule, de ce te temi? Nu ştii să înoţi?" Filozoful răspunse: "Nu, domnule, nu ştiu". Pe barcagiu îl plesni râsul şi spuse: "Atunci, domnule, ai risipit întreaga ta viaţă".

Un ţăran avea un teren greu de prelucrat. Avea doar un fiu care-l ajuta şi un cal cu care ara. Într-o zi îi fugi calul de acasă. Vecinii veniră la ţăran şi-i plânseră de milă pentru această nenorocire. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi că este nenorocire?"

Câteva săptămâni după aceea, calul se întoarse înapoi şi aduse cu sine zece cai sălbatici. Vecinii veniră să-l felicite pe ţăran pentru norocul său. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi voi că este un noroc?"

O săptămână mai târziu, feciorul călări pe unul din aceşti cai sălbatici şi-şi fractură piciorul. Acum ţăranul nu mai avea nici un fecior care să-l ajute. Vecinii veniră din nou ca să-l compătimească pentru această nenorocire. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi că este o nenorocire?"

În săptămânile următoare izbucni un război şi soldaţii veniră prin vale pentru a-i lua pe tineri la oaste. Doar feciorul ţăranului n-a fost luat pentru că avea piciorul rupt.

Un om de ştiinţă întâlni un bătrân indian care lucra repede ca un tânăr şi arăta foarte vesel şi liniştit. Cercetătorul îl întrebă: "Cum se face că mereu eşti bine dispus, că nu eşti trist aşa cum sunt mulţi oameni de vârsta ta? Ce ţine trupul şi sufletul tău aşa de sănătos?" Bătrânul îi răspunse: "Ceea ce mă face bucuros şi plin de putere este ceea ce gândesc. Iată, mă gândesc la faptul că există flămânzi, iar eu n-a trebuit să flămânzesc niciodată cu adevărat! Că există bolnavi, şi eu nu am fost niciodată bolnav cu adevărat! Că există oameni persecutaţi, şi eu am fost mereu om liber! Asta mă face aşa de bucuros!" Omul de ştiinţă îi spuse: "O fi adevărat ce spui, dar nu te-ai gândit şi la faptul că există oameni mai puternici, mai bogaţi, mai fericiţi şi mai inteligenţi decât tine?"

Înţeleptul răspunse: "Ia uitaţi-vă, domnule, dacă mă gândesc la aceşti oameni mai puternici, mai fericiţi şi mai inteligenţi decât mine, atunci am înaintea mea ceva din ceea ce pot deveni! Iar acest lucru nu este decât un motiv de a fi recunoscător şi bucuros. Nu eşti de aceeaşi părere?" Omul de ştiinţă dădu din cap. Când voia să-şi ia rămas bun, îi spuse bătrânului indian: "Bătrâne, îşi mulţumesc! În tine stau ascunse înţelepciunea şi bunătatea".

Într-o frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?" "Am doar o singură misiune, răspunse piatră kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă fericire".

Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până când smântâna se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund.

Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă.

Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!" Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi.