MEDITAŢII

Cartea IV: Despre Taina sfîntului altar

Capitolul X

NU TREBUIE SĂ NE ÎNDEPĂRTĂM
CU UŞURINŢĂ DE SFÎNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Vocea Domnului iubit

1. Cît mai des aleargă la izvorul harului şi al milostivirii dumnezeieşti, la fîntîna bunătăţii şi a neprihănirii: astfel te vei putea tămădui de patimi şi de imboldurile neînfrînate; astfel te vei învrednici de a căpăta noi puteri şi vlagă împotriva tuturor ispitelor şi a înşelăciunilor diavolului. Căci duşmanul cunoaşte preabine care-i rodul tămăduitor al sfintei Cuminecături şi încearcă, tocmai de aceea, în fel şi chip, din toate puterile, să-i abată şi să-i împiedice pe credincioşi de la ea.

2. Unii simt mai tare loviturile şi tîrcoalele diavoleşti atunci cînd se pregătesc să primească sfînta Împărtăşanie. Însuşi duhul necurat, după cum stă scris în cartea lui Iov, vine între fiii lui Dumnezeu (Iov 1, 6) ca să-i tulbure cu obişnuita sa ticăloşie, să-i sperie, sau să-i facă şovăielnici: ca astfel să le ştirbească elanul dragostei, sau să le răpească cu de-a sila credinţa, îndepărtîndu-i tocmai de sfînta Împărtăşanie sau făcîndu-i să se apropie de ea cu inima lîncedă. Şi totuşi omul nu trebuie să se sinchisească de vicleşugurile, nălucirile şi uneltirile necuratului, oricît ar fi de josnice şi de îngrozitoare, ci toate să i le azvîrle în cap. Mişelul trebuie dispreţuit şi luat fără milă peste picior, iar uneltirile şi mîrşăviile lui nu trebuie să ne îndepărteze de la sfînta Cuminecătură.

3. Altceva care, adeseori, ridică piedici înaintea sfintei Împărtăşanii este o greşită înţelegere a rîvnei pentru evlavie, sau îndoieli ale cugetului legate de mărturisirea păcatelor. Fă ce se cuvine, urmînd poveţele unor conştiinţe înţelepte, şi lasă deoparte şovăiala şi neliniştile fără rost, căci acestea toate stingheresc harul lui Dumnezeu şi năruie pînă la urmă adevărata evlavie. Nu te îndepărta de sfînta Împărtăşanie doar pentru că resimţi o mică tulburare trecătoare a conştiinţei; ci, mai curînd, aleargă la duhovnicul tău, mărturiseşte-i greutatea ce te apasă şi iartă-i cu inimă largă pe cei care ţi-au greşit. Dacă tu ai adus jignire altora, cere cu umilinţă iertare, şi Dumnezeu te va ierta din toată inima.

4. La ce-ţi foloseşte să amîni mereu sfînta Mărturisire şi, tot aşa, sfînta Cuminecare? Curăţă-te cît mai curînd, nu pregeta să dai afară otrava, grăbeşte-te la leac şi la tămăduire, şi te vei simţi mult mai bine decît lăsînd să treacă vremea. Dacă azi aşa, mîine aşa, nu te cumineci dintr-o pricină sau alta, vei găsi mereu alte pricini tot mai mari; şi tot aşa, te vei trezi împiedicat din ce în ce mai mult, simţindu-te din ce în ce mai înstrăinat de Taina sfîntului altar. Scutură-ţi cît poţi de repede povara de pe suflet, şi te vei simţi uşurat: la nimic, într-adevăr, nu foloseşte să întîrzii frămîntîndu-ţi conştiinţa şi să laşi micile piedici de peste zi să te înstrăineze de Tainele dumnezeieşti. Mai mult decît atît, amînarea sfintei Cuminecări mai mult dăunează decît face bine; căci astfel o grea amorţire poate pune stăpînire pe suflet. Într-adevăr, nu puţini sînt cei lîncezi şi lăsători care amînă bucuroşi Mărturisirea şi sfînta Împărtăşanie, tocmai pentru a nu se vedea siliţi să se îngrijească mai mult de sufletul lor.

5. Ce păcat de cei care, lipsiţi de tragere de inimă şi săraci în dragoste, amînă cu atîta uşurinţă sfînta Împărtăşanie! Cît de fericiţi şi de plăcuţi lui Dumnezeu sînt însă cei care trăiesc curaţi la cuget, zilnic gata să se apropie de sfîntul Altar; cei care ar fi bucuroşi să se poată împărtăşi în fiecare zi, dacă le-ar fi îngăduit*, şi dacă nu s-ar pune astfel neapărat în văzul şi în gura lumii; cei care, din cînd în cînd, se înfrînează de la Sfînta Împărtăşanie din smerenie sau dintr-o pricină întemeiată sînt vrednici de laudă pentru cuviinţa lor. Dacă, însă, nu se apropie de sfîntul Altar din lene, mai bine ar fi să se strunească pe sine şi să facă ceea ce trebuie: Domnul va da ajutor dorinţelor lor, după bunăvoinţa de care vor da dovadă, căci, mai înainte de orice, Dumnezeu ţine seama întotdeauna de aceasta.

6. Dacă piedica este îndreptăţită şi cu temei, inima omului să fie plină de bunăvoinţă şi însufleţită totuşi de dorinţa de a se cumineca cu Domnul, astfel încît să nu fie lipsită de rodul preasfintei Taine. Într-adevăr, nu poate fi nici o oprelişte ca sufletul evlavios să se apropie zi de zi, în orice ceas, de Domnul Cristos prin darul sfintei cuminecări spirituale; în afară însă de aceasta, sînt zilele şi timpurile stabilite, cînd, cu toată dragostea şi cuviinţa, omul se cade să-l primească pe Mîntuitorul său în Sfînta Taină, nu căutîndu-şi propria mîngîiere în primul rînd, ci spre a aduce astfel laudă şi cinste lui Dumnezeu. Căci ori de cîte ori, cu gîndul, el se împărtăşeşte tainic în Cristos, de tot atîtea ori îşi primeneşte iubirea, reîmprospătîndu-şi, cu evlavie, amintirea patimilor Domnului.

7. Cel ce se pregăteşte de sfînta Cuminecare doar cu prilejul anumitor sărbători, ori din obişnuinţă, nu va fi, de fapt, pregătit cu adevărat. Ferice de cel ce se jertfeşte pe sine cu totul lui Dumnezeu, ori de cîte ori se cuminecă ori săvîrşeşte Sfînta Liturghie. La sfîntul Altar nu fi nici zăbavnic, nici grăbit: urmează datina, după obişnuinţa celor în sînul cărora trăieşti. Fereşte-te de a le stîrni neplăcere sau plictiseală, ci păzeşte întocmai calea de mijloc şi prevederile rînduite de mai marii tăi, gîndind mai mult la binele sufletesc al celor care te văd şi te ascultă, decît la desfătarea evlaviei şi a simţurilor aprinse în inima ta.