MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul XL

OMUL N-ARE NICI O ZESTRE DE BINE DE LA SINE ŞI N-ARE, CA ATARE,
PENTRU CE SĂ SE MÎNDREASCĂ

1. Doamne, ce-i omul ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului ca să-l cercetezi coborîndu-te pînă la el? (Ps 8, 5). Prin ce s-a făcut el vrednic să-i împărtăşeşti din zestrea darului tău? Şi cum m-aş putea plînge dacă te-ai îndepărta de mine? Şi ce oare aş putea spune, la drept vorbind, dacă nu-mi împlineşti rugăciunea? Un singur lucru, cu siguranţă, aş putea, pe drept cuvînt, să fac şi să zic: Doamne, sînt un nimic, nu sînt în stare de nimic cu de la mine putere, nu sînt bun de nimic, necontenit mă dovedesc nemernic şi şubred, pururi sînt tras în jos, către nimicnicie şi nimicuri. Şi fără reazemul puterii tale, fără lumina feţei tale, neîntîrziat m-aş lăsa cu totul toropirii şi lîncezelii.

2. Tu însă, Doamne, acelaşi eşti (Ps 101, 18) în veac şi rămîi de-a pururi milostiv şi drept şi sfînt: făcînd toate cu bunătate, dreptate, sfinţenie, orînduindu-le pe toate cu înţelepciune. Eu dimpotrivă, plecat într-una spre nărăviri şi metehne mai curînd decît spre desăvîrşire, nu pot rămîne niciodată statornic pe o singură cale: şapte valuri, iată, strămută timpul peste mine, într-o singură zi. Dar iute mă pot ridica spre tine, Domnul meu, de îndată ce, prin darul bunătăţii tale, îţi întinzi mîna să mă scoli şi să mă ajuţi; căci singur Tu poţi ajuta fără să ai nevoie de reazem omenesc, Tu singur poţi dărui acea tărie astfel ca privirea mea să nu mai şovăie, rătăcitoare, ba după una, ba după alta, ci, întoarsă o dată pentru totdeauna către tine, să-şi pună toată odihna inimii întru tine.

3. Iată de ce, dacă aş şti să dispreţuiesc cum se cuvine orice mîngîiere venită de la oameni - fie pentru a dobîndi darul evlaviei, fie pentru a te căuta pe tine (căci nu de la oameni mă pot aştepta la vreo mîngîiere) - atunci abia, pe drept cuvînt, aş putea nădăjdui în harul tău, în bucuria acelui dar proaspăt al alinării cereşti.

4. Îţi mulţumesc ţie - de la care tot ce este bun purcede - pentru tot ceea ce îmi reuşeşte. Căci, cu de la mine putere, nu sînt, înaintea ta, decît un nimic zadarnic, o fiinţă de prisos, bicisnică şi şovăielnică. Cu ce m-aş putea făli oare, pentru ce mi-aş putea dori faimă mare? Pentru nimicnicia mea? Deşertăciune mai mare ca aceasta n-ar fi cu putinţă. Într-adevăr, slava deşartă e cea mai mare nerozie, o ciumă pentru suflet, căci îndepărtează de la adevărata mărire şi răpeşte harul ceresc. Cel ce se place pe sine îţi displace ţie; cel ce umblă după laudele oamenilor se lipseşte singur de adevăratele virtuţi.

5. Căci mărirea cea adevărată şi bucuria sfîntă nu sălăşluiesc în inima omului, ci la tine, Doamne, şi înseamnă ca omul să-şi găsească veselia în numele tău, nu în virtutea proprie; să se bucure de făptură doar pentru tine, Doamne. Lăudat să fie numele tău, nu al meu; slăvească-se lucrările tale, iar nu ale mele; binecuvîntat să fie numele tău sfînt; din laudele oamenilor mie să nu-mi revină nimic. Tu singur, Doamne, eşti mărirea mea, Tu singur, bucuria inimii mele. Întru tine mă voi lăuda şi mă voi bucura mereu, pentru mine însumi nu mă voi lăuda, decît numai în slăbiciunile mele (2 Cor 12, 5).

6. Puteau preabine evreii din vechime să caute mărire unul de la celălalt; eu unul voi căuta ceea ce vine de la Dumnezeu singur (In 5, 44). Într-adevăr, orice mărire omenească, orice onoare trecătoare, orice înălţime lumească, alăturată slavei tale nepieritoare, nu e decît nerozie şi zădărnicie. Tu eşti adevărul şi milostivirea mea, Dumnezeul meu, Preafericită Treime, ţie ţi se cuvine, neîmpărţită, toată lauda, cinstea, puterea şi mărirea în toţi vecii vecilor.