MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul VIII

SĂ TE SIMŢI MIC ŞI NEVREDNIC
ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU

1. Voi vorbi Domnului meu, măcar că sînt colb şi cenuşă (Gen 18, 27). Chiar dacă m-aş socoti mai mult decît pulberea, Tu, Doamne, te vei ridica să mă pui la locul meu pe drept cuvînt; păcatele mele vor mărturisi şi ele adevărul, eu însumi nu voi avea nimic de zis împotrivă. Dacă mă voi umili, în schimb, făcîndu-mă una cu pămîntul, dezbrăcîndu-mă de orice dragoste de a fi preţuit, răstignindu-mi mîndria şi întorcîndu-mă, cum se şi cuvine, cu gîndul la ţărîna din care am fost plămădit, atunci harul tău va coborî prielnic asupra mea, iar lumina ta va deveni sora bună a sufletului meu; atunci orice gînd - oricît de mic - de îngîmfare se va spulbera îngropat pentru totdeauna în surpăturile nimicniciei mele. În adîncurile acestei strîmtorări îmi vei arăta ceea ce sînt cu adevărat, ceea ce am fost mai înainte şi ceea ce am ajuns: căci sînt un nimic şi n-am ştiut (Ps 72, 22). Lăsat în seama mea, iată, sînt un nimic, şubrezenia întruchipată; îndată însă ce îţi arunci asupra mea privirea, prind putere şi freamăt de o bucurie nouă. E uimitor cum atît de lesne, sub îmbrăţişarea blîndă a aripilor tale, mă pot înălţa şi desprinde de pămînt, eu, care, ca şi plumbul, sînt purtat şi tras într-una în jos.

2. Iubirea ta face aceasta atunci cînd vine în întîmpinarea mea, cu toate că sînt un nevrednic; ea mă uşurează de povara atîtor griji şi nevoi, ocrotindu-mă de cursa primejdiilor grele şi, înainte de toate, scăpîndu-mă cu adevărat din ghiarele răului. Căci ţinînd la mine însumi cum nu trebuie, m-am aflat pe cărarea pierzaniei; dar lăsînd totul şi pornind în căutarea ta, iubindu-te cu inimă curată, nu numai că te-am găsit pe tine, dar m-am descoperit pe mine însumi cu adevărat; căci, din dragoste faţă de tine, am putut dobîndi o mai adîncă înţelegere a nimicniciei mele: căci tu, iubirea mea dulce, mă copleşeşti cu un belşug de care sînt nevrednic, îmi dăruieşti mai mult decît aş cuteza să cer sau să nădăjduiesc că aş putea primi vreodată.

3. Fii binecuvîntat, Dumnezeul meu, căci, în pofida nevredniciei mele, bunătatea şi mărinimia ta nemărginită nu conteneşte să mă copleşească cu tot binele, Tu care reverşi pînă şi asupra celor nerecunoscători şi a celor rătăciţi departe de tine darul binefacerilor tale. Întoarce-ţi, Doamne, faţa către noi, ca să-ţi putem fi recunoscători, în duhul smereniei şi al evlaviei: căci Tu singur eşti toată mîntuirea, pavăza şi toată puterea noastră.