MEDITAŢII

Cartea III: Despre mîngîierea lăuntrică

Capitolul V

MINUNATUL ROD AL DRAGOSTEI DUMNEZEIEŞTI

1. Fii binecuvîntat, Părinte ceresc, Tatăl Domnului meu Isus Cristos, căci te-ai îndurat să-ţi aminteşti de mine, sărmanul! Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mîngîierea, îţi mulţumesc pentru că binevoieşti să-mi dai alinare, mie celui nevrednic de mîngîiere. Fii binecuvîntat şi slăvit întotdeauna, împreună cu Fiul tău unul născut şi cu Sfîntul Duh, Mîngîietorul, în toţi vecii vecilor! O, Doamne, Dumnezeul meu, dragostea mea sfîntă, atunci cînd vei veni să-ţi faci lăcaş în sufletul meu, tot lăuntrul meu va fremăta de fiorul fericirii. Tu eşti slava şi veselia inimii mele; Tu eşti nădejdea şi scutul meu apărător în ziua încercării şi amărăciunii mele.

2. Dar, fiindcă sînt încă slab în dragoste şi nestatornic în virtute, am nevoie să fiu îmbărbătat şi mîngîiat de tine. Vino la mine cît mai des şi învaţă-mă învăţăturile sfinţeniei. Scapă-mă de patimile rele şi lecuieşte inima mea de orice pofte neorînduite, ca, vindecat temeinic şi curăţit cum se cuvine, să fiu în stare să te iubesc, să fiu întărit în răbdare, să rămîn neclătinat în statornicie.

3. Mare împlinire este dragostea, zestre cu adevărat fără pereche, căci singură ea poate preface apăsarea oricărei poveri într-o sarcină uşoară; singură ea - cu aceeaşi inimă împăcată - poate duce juguri felurite, oricît de grele. Povara n-o împovărează, amărăciunea o preface în dulceaţă şi plăcere. Nobila iubire de Isus îmbie la săvîrşirea faptelor celor mai mari, ea insuflă voinţei dorinţa arzătoare de desăvîrşire. Iubirea tinde spre cele înalte, ea nu se lasă împiedicată de nimicurile pămînteşti. Iubirea se vrea liberă şi nestingherită de poftele lumeşti; vrea ca privirea ochiului ei lăuntric să nu-i fie încurcată în plăceri trecătoare; nu se lasă trasă în jos şi biruită de necazuri. Nimic nu-i mai dulce decît iubirea, nimic nu-i mai puternic ca ea, nimic mai înalt, nimic mai cuprinzător, nimic mai voios, nimic mai dătător de îndestulare şi mai plin de bunătate, în cer şi pe pămînt: iubirea s-a născut din Dumnezeu; ea nu-şi poate afla odihna decît tot în Dumnezeu, mai presus de lumea părelnică a făpturilor trecătoare.

4. Iubirea dă omului aripi, agerime, voioşie; cel care iubeşte este liber şi nici un lanţ nu-l mai ţine. El dăruieşte totul tuturora şi se bucură de toate împreună cu toţi, căci îşi află totdeauna pacea, înainte de orice, în binele suprem, cel din care izvorăşte şi se revarsă tot ce este bun pe lume. Nu se uită la daruri, ci - mai presus de toate bunătăţile şi darurile - îşi înalţă inima la Cel ce dăruieşte totul. De multe ori, iubirea nu cunoaşte noimă, căci pe cel care iubeşte rîvna îl înflăcărează mai presus de măsură. Iubirea nu simte poverile, nu ştie ce-i osteneala; se avîntă mai presus de puteri; nu vrea să ştie de neputinţă, căci socoteşte că totul îi stă în putere şi îi este îngăduit. Tocmai de aceea poate orice, multe îndeplineşte şi izbuteşte des, acolo chiar unde cel lipsit de flacăra iubirii s-ar da bătut şi ar cădea răpus.

5. Iubirea e pururi trează, ba, chiar atunci cînd adoarme, stă în fapt de veghe. Osteneala n-o osteneşte, piedicile n-o împiedică, teama n-o înfricoşează; ca o văpaie vie, ca o făclie aprinsă se ridică spre înalt şi-şi croieşte drum sigur către cer. Cel care iubeşte pricepe ceea ce înseamnă acestea toate; dorul înflăcărat al sufletului care iubeşte străbate pînă la Dumnezeu ca strigătul inimii: Dumnezeul meu, iubirea mea! Tu eşti cu totul al meu, eu sînt cu totul al tău!

6. Lărgeşte inima mea întru iubire, să pot învăţa şi deprinde gustul şi dulceaţa dragostei, în dragoste să mă contopesc şi întru ea să plutesc, prin tine. Iubirea să pună cu totul stăpînire pe mine, să mă uit pe mine însumi în înflăcărarea şi freamătul văpăii ei orbitoare. Să cînt cîntecul iubirii, să te urmez, iubirea mea, în înaltul tăriei, să se topească inima mea în laudele tale, să mă străbată cu totul fiorul de fericire al dragostei. Să te pot iubi mai mult decît pe mine însumi, iar pe mine însumi, doar din dragoste pentru tine; în tine să pot iubi pe toţi cei ce te iubesc cu adevărat, după cum porunceşte legea iubirii străluminînd din tine.

7. Iubirea este ageră, sinceră, evlavioasă, voioasă, dulce, puternică, răbdătoare, credincioasă, înţeleaptă, darnică, neînfricată; ea niciodată nu se caută pe sine. Într-adevăr, de îndată ce începe căutarea de sine, iubirea păleşte şi piere. Iubirea este prevăzătoare, smerită şi dreaptă; nu-i molatică, nu-i uşuratică, nu tinde spre lucruri deşarte; priveghetoare, curată, statornică, paşnică şi pururi de strajă simţurilor e iubirea. Iubirea este supusă şi ascultătoare faţă de mai mari; pe sine se dispreţuieşte şi se smereşte; faţă de Dumnezeu este plină de evlavie şi de recunoştinţă; încrederea şi nădejdea şi-o pune pe de-a întregul în El, chiar atunci cînd i se pare că e părăsită, căci dragoste fără durere nu se poate în viaţa aceasta.

8. Cine nu este gata pentru orice suferinţă, gata să se lase cu totul în voia celui iubit, acela nu este vrednic de a fi socotit în rîndul celor ce iubesc cu adevărat. Se cade, cu adevărat, ca cel care iubeşte să îndrăgească voios toate amărăciunile şi vitregiile de dragul celui la care ţine şi nici o împotrivire să nu-l poată împiedica de la aceasta.