MEDITAŢII

Cartea a II-a: Poveţe pentru luminarea lăuntrică

Capitolul IV

PURITATEA INIMII ŞI SIMPLITATEA INTENŢIEI

1. Două sînt aripile care-l înalţă pe om mai presus de cele pămînteşti: simplitatea şi puritatea: simplitate în intenţii şi puritate în dragoste. Simplitatea îl caută pe Dumnezeu, puritatea îl află şi îl gustă. Săvîrşirea faptelor bune nu te va putea stînjeni niciodată, dacă înlăuntrul tău vei fi neatîrnat, liber de patimi neorînduite. Dacă ţinta ultimă a faptelor tale va fi numai şi numai voinţa lui Dumnezeu şi folosul aproapelui, te vei bucura de adevărata libertate a spiritului. Căci dacă inima ta ar fi dreaptă şi curată, nici o făptură n-ar fi pentru tine altceva decît oglinda curată a vieţii, o carte deschisă, vorbindu-ţi despre sfintele învăţături. Într-adevăr, nu-i pe lume făptură atît de mică ori neînsemnată care să nu fie, în felul ei, o icoană vie a bunătăţii lui Dumnezeu.

2. Dacă ai fi bun şi curat la suflet, ai vedea limpede totul şi ai putea înţelege toate tîlcurile şi tot rostul pe deplin. Inima curată pătrunde cerul şi iadul. După cum e sufletul omului, la fel e şi judecata lui despre cele din afară. Dacă lumea aceasta cunoaşte vreo bucurie, aceasta-i comoara din inima omului curat la suflet. Dacă lumea cunoaşte amărăciune şi strîmtorare, izvorul lor cel mai sigur îl vei găsi în conştiinţa împovărată. Aşa cum fierul pus în para flăcărilor îşi leapădă rugina şi se face una cu focul, la fel şi omul se încredinţează cu totul lui Dumnezeu, se dezbracă de orice lîncezeală şi renaşte ca un om nou.

3. E de ajuns ca cineva să înceapă a se lăsa în voia moleşirii, ca cea mai neînsemnată strădanie să i se pară lucru nesuferit: sufletul, atunci, începe să umble bucuros după alinările din afară. În schimb, de îndată ce omul pune bărbăteşte mîna să se înfrîngă pe sine, păşind cu hotărîre pe cărarea ce duce spre Dumnezeu, tot ceea ce mai înainte i se părea povară grea devine lucru fără însemnătate.