MEDITAŢII

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului

Capitolul XIV

SĂ NE FERIM DE A FACE
JUDECĂŢI TEMERARE

1. Întoarce-ţi privirea spre tine însuţi şi fereşte-te de a judeca faptele altora. Atunci cînd judecă pe ceilalţi, omul se osteneşte zadarnic, de cele mai multe ori e păscut de greşeală şi lesne alunecă în păcat; în schimb, cînd se judecă pe sine şi-şi cercetează propriul cuget, fapta-i prieşte, aducîndu-i întotdeauna rod şi folos. Ne dăm mereu cu părerea cu privire la acele lucruri care ne stau pe suflet, ceea ce face ca, orbiţi de iubirea noastră de noi înşine, să pierdem uşor din vedere dreapta judecată. Dacă Dumnezeu ar fi ţinta curată a tuturor gîndurilor şi dorinţelor noastre, nu ne-am frămînta atîta cînd părerile noastre întîmpină împotrivirea celorlalţi.

2. Dar iată că stă cuibărit în noi cîte un lucru - alteori vine şi altceva să ne dea ghes din afară - şi ne pomenim, într-un fel sau altul, mînaţi care încotro de imbolduri. Mulţi, de fapt, se caută într-ascuns pe sine în tot ceea ce fac, dar nu-şi dau seama de asta. Pot chiar părea cu totul împăcaţi cu ei înşişi, atunci cînd, după voia şi părerea lor, toate le merg strună; e de ajuns însă ca lucrurile să ia altă întorsătură decît aceea dorită, şi ei nu întîrzie să intre în frămîntare şi să se întristeze. Între prieteni şi concetăţeni, între oameni evlavioşi şi călugări, se nasc astfel, destul de des, neînţelegeri, dezbinări şi sfadă.

3. Năravul care a prins rădăcini anevoie se dezvaţă şi nimănui nu-i face plăcere să primească poveţe împotriva părerilor sale. Dacă te vei bizui mai mult pe luminile minţii şi pe iscusinţele tale decît pe virtutea supunerii lui Isus Cristos, cu greu, dacă totuşi vreodată, vei ajunge cu adevărat luminat la suflet: Dumnezeu, într-adevăr, ne doreşte cu desăvîrşire supuşi voinţei sale şi ridicaţi dincolo de toată priceperea şi lumina minţii omeneşti, prin focul arzător al dragostei sale.