MEDITAŢII

FERICIŢI CEI PRIGONIŢI

"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.
Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri. Căci tot aşa i-au prigonit pe profeţii care au fost înaintea voastră".

Vorbindu-le despre necazurile care îi aşteaptă, Isus le explică ucenicilor şi motivul:

Dacă vă urăşte lumea, nu uitaţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus: slujitorul nu este mai presus de stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni (In 15,18-20).

Paradoxală, misterioasă şi şocantă pentru mintea omenească este şi această ultimă fericire! Să fii persecutat, batjocorit, şi totuşi fericit!

Să înţelegem bine cum stau lucrurile. Isus nu aprobă şi nu favorizează faptele inumane. Prigoana în sine rămâne un rău condamnabil, este o lezare a drepturilor inviolabile ale oricărei persoane umane, este o încălcare a libertăţii de gândire şi de religie. Isus ne îndeamnă să fim înţelepţi ca şerpii, să fim prudenţi, să fugim, să ne ascundem în caz de persecuţie.

"Păziţi-vă de oameni, căci vă vor duce înaintea tribunalelor şi vă vor bate în sinagogile lor. Veţi fi târâţi înaintea guvernatorilor din pricina mea (...) Când vă vor prigoni într-o cetate, fugiţi în alta" (Mt 10,17-18.23).

Faptele Apostolilor ne informează că, după uciderea cu pietre a lui Ştefan, creştinii din Ierusalim au fugit în diferite localităţi din Palestina ca să scape cu viaţă. Biserica nu a aprobat niciodată gesturi provocatoare ca cele ale iehoviştilor, care caută persecuţiile pentru a poza în martiri. Biserica nu a aprobat, de pildă, gestul lui Origene care, în ziua în care tatăl său, sfântul Leonida, a fost ucis pentru credinţă, a voit să meargă la locul de execuţie, să se predea în mâinile călăilor, să se declare creştin ca să moară martir împreună cu tatăl său. Era încă foarte tânăr, un copil, şi a fost încuiat în casă, spre a fi împiedicat să facă un asemenea gest nesăbuit.

Dar nu orice persecuţie aduce bucurie şi fericire, ci numai aceea care este îndurată pentru dreptate, cum specifică Mântuitorul. Şi ştim deja ce înţeles are cuvântul dreptate pe buzele lui Isus. Dreptatea înseamnă a-i da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, ce i se cuvine lui, ce este dreptul lui. Prigonit pentru dreptate este cel prigonit pentru că împlineşte voinţa lui Dumnezeu, pentru că pune în practică legile lui Dumnezeu.

Toţi drepţii Vechiului Testament, începând cu Abel cel drept şi terminând cu Ioan Botezătorul, au fost persecutaţi. Toţi drepţii Noului Testament, începând cu Cristos şi până la sfârşitul lumii, vor fi persecutaţi. E un lucru pe care îl observă toată lumea: cei răi, cei păcătoşi nu-i pot suporta pe cei buni, pe cei drepţi şi caută să-i elimine. Aceştia din urmă, prin simpla lor prezenţă în lume, sunt insuportabili, sunt un reproş pentru cei dintâi. De aceea sunt dispreţuiţi, prigoniţi, li se aplică tot felul de epitete umilitoare, li se fac tot felul de şicane.

E o realitate pe care o descrie cu mult simţ psihologic Cartea Înţelepciunii:

Haideţi să-l vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne găseşte vină că stricăm legea şi ne acuză că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie (...) El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el. Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt diferite. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o murdărie; el declară fericit sfârşitul celor drepţi şi se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată (...) Să-l punem la încercare cu ocări şi cu chinuri ca să vedem cât este de răbdător şi să încercăm suferinţa lui. Să-l supunem unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el (Înţ 2,12-20).

Prigoniţii pentru dreptate nu sunt numai cei aruncaţi în închisoare, torturaţi pentru credinţă, împuşcaţi, decapitaţi. Asemenea persecuţii sângeroase care fac martiri se întâmplă mai rar în istoria Bisericii. Dar sunt persecuţiile care au loc în timp de pace şi acestea nu lipsesc niciodată în istoria Bisericii. Creştinii care îşi trăiesc şi îşi mărturisesc cu curaj credinţa, care nu ştiu ce este compromisul, oportunismul, cameleonismul, sunt întotdeauna prigoniţi pentru dreptate, sunt dispreţuiţi, ironizaţi, nedreptăţiţi de semenii lor la serviciu, în societate, adesea chiar în familia lor; deţinătorii de putere îi discriminează, le interzic accesul la posturi şi funcţii de conducere, avansarea pe scara socială.

Lăsând la o parte timpurile de prigoană comunistă, câţi catolici sunt astăzi, în vremuri de democraţie, în parlament, în guvern, în funcţii importante de conducere, exceptând câteva cazuri de catolici care din catolicism nu au decât numele? Un creştin adevărat, practicant, e în mod necesar şi inevitabil un martor al credinţei. Iar martor şi martir au aceeaşi etimologie, înseamnă exact acelaşi lucru.

Fericirea pe care Isus o promite celor prigoniţi nu vine de la prigonitori: de la ei vine suferinţa prigoanei. Fericirea este un dar pe care cei prigoniţi îl primesc de la Dumnezeu.

Faptele Apostolilor ne vorbesc despre bucuria pe care au experimentat-o cei prigoniţi pentru dreptate. După ce au fost bătuţi cu vergi, apostolii au plecat dinaintea sinedriului bucuroşi că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Cristos (cf. Fap 5,41). Ştefan, diaconul, moare sub ploaia de pietre într-un extaz de fericire. Apostolul Petru scria creştinilor răspândiţi prin Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia, îndemnându-i la bucurie:

Să vă bucuraţi mult, chiar dacă acum sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru încercarea credinţei voastre (...) Chiar dacă aveţi de suferit pentru dreptate, fericiţi sunteţi voi! Să nu aveţi nici o teamă de ei şi să nu vă tulburaţi (1Pt 1,1.5; 3,14).

Citind în vieţile sfinţilor că, în timp ce erau torturaţi şi ucişi, nu numai că nu se tulburau, dar erau senini, fericiţi, capabili chiar de umor, ca acel martir care, în timp ce era dus la locul de execuţie, mângâia pe cap copiii pe care îi întâlnea pe cale, sau ca sfântul Toma Morus care glumea în timp ce urca pe eşafod, avem impresia că e vorba de nişte poveşti pioase. Şi totuşi, nu sunt poveşti. Toţi preoţii şi episcopii care au suferit pentru credinţă în temniţele comuniste, cu care am discutat, după ce îmi descriau atrocităţile de neimaginat, torturile bestiale pe care le-au avut de îndurat, îşi terminau povestirea cu aceste cuvinte: şi totuşi, cele mai frumoase zile din viaţa mea le-am trăit în puşcărie. Cunoaştem cu toţii doi mari creştini care au fost prigoniţi pentru credinţă de comunişti, soţii Sergiu şi Nicole Grosu, care au fost prigoniţi, urmăriţi, întemniţaţi, exilaţi. El trăieşte încă. De curând a apărut o carte a soţiei sale intitulată sugestiv: Binecuvântată să fii tu, închisoare.

Evident, nu toţi prigoniţii suferă pentru dreptate, pentru credinţă. Sunt prigoniţi şi pentru alte motive, de pildă, pentru motive politice. Dar, după cum arată istoria prigoanelor comuniste, pe omul fără credinţă prigoana, nedreptatea, închisoarea, suferinţa fără sens şi fără explicaţie, absurdă, îl zdrobeşte, îl împinge la disperare, uneori chiar la sinucidere. Singura consolare poate fi speranţa răzbunării în viitor, acea speranţă pe care o exprimă proverbul chinezesc care spune: "Aşază-te pe malul râului şi aşteaptă cu răbdare. Va sosi cadavrul duşmanului tău".

Celor care sunt prigoniţi pentru dreptate, credinţa este aceea care le dă motive adevărate de speranţă, de fericire, de bucurie. Le dă certitudinea că prigoana, suferinţa, nu e absurdă, nu e inutilă. Acceptată cu resemnare la voinţa lui Dumnezeu, ea capătă o valoare infinită de ispăşire, de mântuire veşnică. De ispăşire mai întâi pentru propriile păcate.

A. Soljeniţîn, în cartea sa, Arhipelagul Gulag, descriind comportamentul victimelor în timpul îndelungatelor procese comuniste şi în lagărele din Siberia, scoate în evidenţă faptul că numai cei credincioşi au reuşit să-şi păstreze demnitatea lor de oameni: sufereau, tăceau, dar rezistau, nu deveneau viermi la picioarele călăilor prin turnătorie, renegare a trecutului şi a convingerilor lor. Mai întotdeauna erau oameni neînsemnaţi, modeşti, oameni simpli, femei analfabete, dar suflete atât de mari! Ca acea bătrânică ajunsă în lagăr împreună cu un număr mare de deportaţi:

- În baza cărui număr din Codul penal ai fost condamnată?, o întreabă miliţianul.
- Nu ştiu, maică, eu nu mă pricep la numere.
- Câţi ani ai de făcut?, o întreabă miliţianul furios.
Chipul bătrânei brăzdat de riduri se luminează de un zâmbet şi răspunde:
- Atâţia câţi a hotărât Domnul ca să-mi ispăşesc aici păcatele.

Mângâiere şi speranţă aduce în inima celor prigoniţi pentru dreptate convingerea că suferinţa este izvor nesecat de rodnicie pentru convertirea păcătoşilor, pentru răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Au rămas celebre cuvintele lui Tertulian din secolul al III-lea adresate prigonitorilor: "Sângele martirilor este sămânţa creştinilor. Ucideţi un creştin şi vor răsări în locul lui zece".

Dar, mai ales, motiv de bucurie şi de fericire pentru cei prigoniţi este gândul că suferinţa, prigoana este cheia de aur care le deschide paradisul. Sunt deosebit de impresionante scrisorile pe care sfântul Ignaţiu din Antiohia, condamnat la moarte de împăratul Traian, le-a scris şi le-a trimis la diferite comunităţi creştine, în timp ce era dus sub escortă din Asia Mică la Roma, unde avea să fie aruncat la fiare:

Ştiu ce este spre folosul meu. Acum încep să fiu adevăratul ucenic al lui Cristos (...) Foc, cruce, haite de fiare, împrăştiere de oase, smulgere de membre, sfâşiere în întregime a trupului, biciuire cruntă a diavolului n-au decât să vină asupra mea, numai să-l pot dobândi pe Isus Cristos.

Nici vorbă de ură sau de răzbunare împotriva călăilor. Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, a dispus să i se dea 25 de monede de aur călăului care avea să-i taie capul.

În timpul prigoanei comuniste din Mexic, doi tineri condamnaţi la moarte pentru credinţă se aflau în faţa plutonului de execuţie. "Scoate-ţi pălăria, i-a spus unul dintre ei tovarăşului său. Intrăm în casa lui Dumnezeu. În casa lui Dumnezeu nu se intră cu capul acoperit".

Nenumărate sunt exemplele de creştini care, prigoniţi, au mers fericiţi la moarte, ştiind că a lor este împărăţia cerurilor. Exemple pe care le găsim în toate epocile istoriei Bisericii.

Unul dintre exemplele cele mai răsunătoare şi mai impresionante, care a avut un puternic ecou în literatura franceză modernă este cel al călugăriţelor carmelite din Compi?gne. Era la marea revoluţie franceză dezlănţuită în 1789. În numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, revoluţionarii au decretat abolirea ordinelor călugăreşti şi închiderea tuturor mănăstirilor. După ei, cine se consacră lui Dumnezeu prin voturi nu este un om liber, e sclav. Cine nu părăseşte mănăstirea trebuie omorât, pentru ca societatea nouă să fie formată numai din cetăţeni liberi.

Călugăriţele carmelite din Compi?gne, în frunte cu maica Tereza a sfântului Augustin, au refuzat să părăsească mănăstirea. Erau 16 la număr. Cea mai în vârstă avea 56 de ani de viaţă călugărească. Cea mai tânără abia depusese voturile de câteva luni. În iulie 1794 au fost arestate şi aruncate în închisoarea din Paris. În aceeaşi lună, pe data de 17, au fost judecate de un tribunal revoluţionar, condus de cetăţeanul Fouquier-Tinville şi condamnate la moarte prin tăierea capului, acuzate fiind de rebeliune, instigaţie la revoltă şi oprimare a poporului francez. În seara aceleiaşi zile au fost executate. Era la ora şase seara când condamnatele, cu mâinile legate la spate, au fost urcate în două căruţe şi duse la locul de execuţie. Pe drum au cântat Completoriul, rugăciunea de seară pe care o spuneau în mod obişnuit la ora aceea. Au cântat de asemenea imnul Te lucis ante terminum (Pe tine te lăudăm înainte de înserare), Miserere şi Salve Regina.

La picioarele eşafodului, superioara a cerut ca ea să fie executată ultima, ca să-şi asiste fiicele ca o adevărată mamă. Toate călugăriţele şi-au reînnoit voturile în faţa superioarei şi au sărutat medalia Maicii Domnului. Apoi, maica Tereza a intonat imnul către Duhul Sfânt: Veni Creator Spiritus, în timp ce călugăriţa cea mai tânără urca prima pe eşafod.

În timp ce cântarea continua, capetele maicilor cădeau unul după altul sub cuţitul ghilotinei. Cântarea devenea din ce în ce mai slabă. Ultima care a urcat şi a murit a fost maica superioară, cu care s-a terminat şi cântarea. Când soarele apunea, peste locul execuţiei, mirosind a sânge proaspăt, se lăsase o tăcere totală. La un moment dat, în timp ce ghilotina lucra, un comisar de poliţie a spus: "Poporul nu are nevoie de sclave". Surorile care aşteptau rândul la ghilotină au răspuns: "Dar are nevoie de martiri, şi acest serviciu putem să ni-l asumăm noi. Noi credem numai în Dumnezeu".

Nu a trecut un an, şi un nou tribunal revoluţionar i-a condamnat la moarte pe toţi membrii tribunalului care le judecase şi le condamnase la moarte pe călugăriţe, în frunte cu cetăţeanul Fouquier-Tinville. Erau în număr de şaisprezece; exact câte fuseseră şi călugăriţele. Dar moartea acestor călăi nu a avut nimic din frumuseţea, măreţia şi fericirea cu care au murit călugăriţele martire.

Prima Constituţie modernă, cea americană, din 1787, declară că orice cetăţean are dreptul la fericire. Dar nici Constituţia americană, nici vreo altă constituţie, nu a făcut vreun om fericit şi nu-l învaţă pe om cum să fie fericit. A proclama dreptul la fericire e una, a-l face pe om fericit este cu totul altceva.

Discursul lui Isus de pe munte este singura Constituţie care proclamă dreptul la fericire şi în acelaşi timp arată căile care duc la fericire: fericiţi cei săraci, fericiţi cei care plâng, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei cu inima curată, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate.